Timpul curge in cerc

Toate clipele ce i le-am pierdut, trebuie sa le recuperez cu greu in fiecare zi. Si au fost multe. De aceea azi imi pare timpul atat de scurt, incat o zi dubla nu mi-ar ajunge.

Ma bucur insa ca pot sa il convertesc in timp util, sa il storc, sa il modelez ca pe o plastilina, sa il imblanzesc, sa fug de el uneori si sa il surprind cum ma priveste aspru dupa urmatorul colt.

Nu stiu cum ar fi fost daca as fi continuat sa il pierd, pana mi-ar fi fost imposibil sa il mai regasesc vreodata. S-ar fi intors intr-o zi, fara veste, si si-ar fi luat partea fara sa imi dea vreun ragaz.

Ma simt ca un sportiv de performanta, care a invatat sa aprecieze valoarea secundei. Cu cat mai multe fac, cu atat descopar ca pot face si mai multe. Oboseala este doar un efect secundar pe care nu il bag in seama decat atunci cand devine deranjant.

Dar in toata incrancenarea si concentrarea in care ma aflu, exista unele momente in care rad din toata inima, ca ieri cand am jucat tot biroul "fazan". Sau cand am citit postarea lui Vania cu "l-ai bnitz". Excelent!

Prima mea zi de scoala

Dupa ce, se pare, v-am plictisit ingrozitor cu primele mele lecturi, continui seria cu prima mea zi de scoala. Nu m-as fi gandit la ea, daca nu era un challenge gigelistic pe aceasta tema.

Am lecturat cateva experiente traumatizante relatate cu aceasta ocazie si am inceput sa dau drumul fuiorului memoriei de lunga durata si sa sapatoresc adanc prin mintea mea. Experienta mea deunazi cu amintirea cartii favorite din copilarie recunosc ca mi-a fost de ajutor sa reimprospatez amintirea acelor vremuri.

Din pacate sau din fericire, trebuie sa fac nota discordanta fata de majoritate la aceasta tema gigelistica: nu m-a traumatizat prima zi de scoala sub nici o forma. O asteptasem de multa vreme deja, pentru ca vroiam neaparat sa invat sa scriu. Stiam deja cateva litere de tipar, dar vroiam sa scriu de mana, ca si cei mari. Mi se parea atat de fascinant, incat abia asteptam sa pot sa fac si eu asta.

In plus, mi-au placut de atunci si pana acuma rechizitele: stilouri, pixuri, din ce in ce mai multe si mai diverse de-a lungul timpului. Pe atunci stilourile chinezesti, cariocile romanesti care se uscau mult prea repede, caietele puse in coperti din hartie de culoare indigo, etichete lipite cu aracet sau albus de ou ... mie imi fac placere aceste amintiri, iar azi abia astept sa inceapa scoala fiicei mele, caci de fiecare data ma bucur sa ii cumpar rechizitele pentru noul an. Cand am invatat in sfarsit sa scriu, era deliciul meu sa scriu la inceperea scolii numele meu si clasa pe fiecare eticheta.




Ai mei m-au dat la scoala in limba germana, colegii mei in majoritate si invatatoarea fiind svabi, asadar blonzi. Eu cu cei cativa de alt neam - bruneti de diferite nuante. Fiind jumatate unguroaica (nu cred ca mai e un mister dupa ce v-am innebunit cu piticul Csipike), tovarasa s-a gandit sa ma aseze in banca cu o alta unguroaica - Beatrice. O tin minte cu claritate cum ma dadacea in prima zi de scoala, aranjandu-mi funditele alea albe comuniste si nelipsita cordeluta. Imi parea extrem de agasanta ca prima impresie, dar in timp am ajuns sa ne imprietenim. Nu am ramas colege de banca decat o perioada scurta, insa.

O alta amintire foarte vie este penarul de lemn cu ceva soarece desenat pe el. Mi se pare ceva fascinant acel penar. Doamna ne-a povestit cate ceva despre el si rechizitele care il umpleau. Apoi ne-a intrebat ce litere cunoastem si ni le scria pe tabla. Parca ar fi fost ieri - tin minte cum i-am spus litera "R", caci imi place cum suna si stiam sa o scriu de tipar.

Tova - Anna Prunes - era o femeie calda, intelegatoare, dar stricta ca orice nemtoaica. Cadrul era clar, de la el nu era abatare: reguli, disciplina, dar nu exagera in nimic. Nu ne-a dezvoltat creativitatea sau initiativa, dar ceea ce ne-a invatat, a facut-o temeinic si pentru totdeauna. Poate de aceea amintirea primei zile de scoala pentru mine este una placuta.

Daca mi-ar fi fost invatatoare scorpia de la clasa vecina, cu siguranta povestea ar fi fost complet diferita. O chema Hoffmann, locuia aproape de mine si era spaima scolii. Cand tova noastra era bolnava, doamna Hoffmann ne supraveghea si ne lovea cu toata puterea ei peste palme cu batul de bambus daca vorbeam in ore. Singurul lucru care ma oprea din a ma revolta era gandul ca tova noastra se va intoarce repede la noi. V-am povestit despre Frau Hoffmann ca sa nu ramaneti cu impresia ca ar fi fost totul doar bomboane si delicii scoala in cazul meu.

Inspre vara - recunosc - ma plictiseam de ea ca de mere padurete si abia asteptam vacanta cea luuunga, dar in 15 septembrie intotdeuna ma apuca asa un elan si un drag de scoala si toate ale ei. Chiar si acum este la fel pentru mine - spre dezaprobarea fiice mele, eleva in clasa a III-a.

Prima mea carte

Am tot dat in ultima vreme peste lepse cu carti, postari, recenzii si alte cele. Despre citit, carti, cele care ne-au format, ne-au modelat, ne-au crescut. De exemplu la Florin, care a castigat si un premiu in calitate de blogger cititor.

Si cum subiectul s-a tot invartit prin blogosfera si mi-a facut placere, mi-am amintit dintr-o data aseara care a fost prima carte pe care am citit-o: Csipike, piticul urias, roman pentru copii de Fodor Sandor.




L-am citit in limba maghiara, desi nu am facut scoala in limba maghiara. Nici nu stiu daca eram la scoala deja pe atunci. Imi amintesc insa ca stiam deja cartea aproape pe dinafara, de atatea ori mi-o citisera mama si bunica. De fiecare data cand eram in pat bolnava, de fiecare data cand aveau timp sa imi citeasca, eu il vroiam pe "Csipike". Imi aduc aminte cu atata claritate cum absorbeam fiecare cuvant, cum stiam fiecare liniuta din fiecare poza, cum ai mei se plictisera deja sa il citeasca si ma rugau sa mai vreau sa ascult si altceva.



Reconstituind acestea, mi-am dat seama ca din cauza lui Csipike pentru mine copilaria are o legatura indisolubila de lumea vrajita a padurii, cu animale, pitici si zane, intr-o lume colorata, de basm si foarte vesela. Iar casa ideala pentru mine este casa rustica, casa piticilor din povestea preferata a copilariei.



Andersen si Grimm imi placeau, dar aveau partea lor inspaimantatoare si/sau trista. In lumea lui Csipike insa totul era prietenos si simpatic, prietenul Kukucsi era mereu pe aproape cu un sfat iar zana Tipetupa era dragalasa si mereu pusa pe sotii. Cu acea lume adanc intiparita in inconstient am crescut si am cautat-o mereu.




Care a fost prima ta carte si cum te-a influentat?

Sonet - 1998

Rasfoind un caiet vechi in care imi scriam fragmentele preferate din ce citeam, m-am oprit la niste versuri. Mi-am amintit ca le-am scris pe sonetul fiecarui coleg de clasa la terminarea liceului. Sunt sigura ca nu banuiam pe vremea aceea, nu intuiam cat de mult ma apropiam cu acele versuri de sentimentul apasator din care ele au izvorat. Acea lovitura peste ceafa pe care ti-o da constientizarea timpului, a trecerii. Atunci ti se inchide brusc acea perspectiva nemarginita pe care o aveai in adolescenta, crezand ca totul e posibil, ca esti liber sa faci, sa fugi, sa pleci, sa fii. Cu totii cautam libertatea in locul gresit.

Iata si versurile cu pricina:


Ca suflet
Decazut,
Un cer de toamna
Greu,
Intarzie
Sperantele
De ieri.
Si frunze,
Ani
Zburand
Prin lume,
In zadar ...
Nu asteptam
Cu iarna
Care vine, -
Decat
Sa ninga.

Ma intreb ce or fi inteles/crezut colegii mei? Dar cred ca dupa 4 ani de convietuire pasnica renuntasera demult sa isi mai puna intrebari.

Mandala cafelei de dimineata

Am cateva defecte care ma deranjeaza. De exemplu lipsa de rabdare, atentie. Sunt in stare sa fac mari prostii pentru ca nu sunt capabila sa astept.

Pentru a corija aceasta stare pe cat de neplacuta, pe atat de nociva, exista remedii ca meditatia, rugaciunea sau pur si simplu exercitiul vointei. A face zilnic anumite lucruri repetitive, ca un ritual, ca o mandala, te reaseaza intr-o anumita ordine - ordine cu tine si cu restul lumii. Iti curata mintea si sufletul, te readuce in centrul fiintei tale.

Mandala cafelei de dimineata pentru mine este o reasezare cu bunavointa in lume, un mod de a zambi noii zile si celui drag, cu care impart cafeaua.

Scrisoare catre cine am fost

Preiau o leapsa provocatoare de la Carla. E prima data cand iau o leapsa peste ceafa. Si e chiar grea asta.

So, catre mine, acu vreo 15 ani (10 nu imi sunt de ajuns, ai sa intelegi imediat de ce):

Ai grija de mama ta, comunica cu ea, ajut-o. Iti va parea mai tarziu rau pentru fiecare secunda pe care ai pierdut-o. In curand nu va mai fi langa tine. Te va durea fiecare cuvant pe care nu i l-ai spus.

Citeste mult. Mult si mai ales bine.
Viziteaza tot ce poti in lumea asta. Fii atenta, fa poze, cunoaste oameni, simte pulsul locului.

Fii o prietena buna, dar pastreaza-ti mereu luciditatea. Sa nu faci NICIODATA compromisuri pentru nici un baiat/barbat. Paradoxal, cu cat te straduiesti mai tare sa te placa, cu atat relatia va sfarsi mai rau. Sa nu ai incredere in ei, cam toti pe care ii vei cunoaste sunt labili. Incearca sa intelegi relatia lor cu mama si ai sa stii tot.

Mediteaza, tine-ti emotiile sub control. Depune efort pentru asta si nu vei regreta mai tarziu. Cultiva atentia si perseverenta, pentru ca lipsa acestora mai tarziu iti vor da mari batai de cap.

Nu pune gura pe tigara aia, oricum are un gust tampit si te vei chinui sa te lasi!


Ce pacat ca sunt asa de incapatanata si nu m-as asculta nici macar pe mine ...

Doamna in albastru

Doamna in albastru lua fiecare zi in piept cu o energie de invidiat pentru cei 65 de ani care ii albisera parul. Desi mignona, avea pasi de o vitalitate cu care tineretul comod greu tinea pasul. Era mereu bine dispusa, deschisa, comunicativa. Se plimba zilnic prin cartier si in centru, pe drumul ei multa luma o saluta. Fusese profesoara de muzica, cunostea orasul si orasul o cunostea pe ea. Vorbea mult, dar avea ceva de spus, chiar daca franchetea ei jena cucoanele simandicoase si fals pudice.

Le jena si totusi le numea prietene. Le stia limitele, dar totusi era aproape de toata lumea. Aceasta e una din virtutile unui dascal: sa intelegi limitele celorlalti, dar sa ii poti indragi si ajuta cu toate acestea.

Avea convingeri puternice, era cumva aspra in eleganta ei, cumva ascutita in nonconformismul ei. Era deschisa catre toti, si totusi singura de cand ii murise sotul. Era plina de viata, desi ceva in interiorul ei ii macina zilele. Nu doar metaforic, cum am aflat - din pacate. Hoinaream fara tinta in ziua aceea. Ma intrebam cum au trecut atitia ani si cum de am ajuns asa de ... inecata. Nu stiu cum altfel sa exprim printr-un cuvant. In magazin ma uitam in gol, avusesem un blackout si reactionam cu intarziere. Mi s-a spus sa dorm. Da, poate ca ajuta.

Mi-a revenit in minte doamna in albastru.

Acum o luna ne plimbam agale in parc vorbind despre copii, educatie, viata, oameni, muzica. Azi e in fata clipei fatale a finishului. Si acum mi-e greu sa cred, sa accept.

E doar o clipita pana cand treci ... nu pierde nici o secunda in ganduri sfarsite, in tristete, nostalgie. Nu pierde nici o rasuflare in invidie si rautate. Nu ai ce invidia. Chiar si doamna in albastru a ajuns la final. Poate ca ceva mai implinita decat altii.

De-a v-ati ascunselea

Un aforism zen spune: "O femeie frumoasa este pentru iubitul ei o incantare, pentru un calugar o tentatie, iar pentru un tantar o masa copioasa".

Ce vreau sa aduc in discutie cu asta? Ca adesea asteptarile noastre de la noi, de la viata, asteptarile celorlalti sau ce credem ca se asteapta de la noi sunt exact lucrul care ne apasa cel mai greu ... dar care nu ar trebui sa ne apese deloc.

Cat de relative sunt perspectivele! Te uiti in oglinda si ti se pare ca cerul se darama pe tine pentru ca nu vezi acolo ceea ce iti doresti sau trebuie sa iti doresti, in timp ce nimeni in afara de tine nu va observa asta, ci expresia ta nefericita cu care te plimbi prin lume. Si de obicei nici macar atat.

Am stat in ultimele zile mult sa ma gandesc: care este sursa fericirii si implicit a nefericirii? Mi-au perindat prin minte toate cartile de psihologie, toate metafizicile, toate discutiile, toata experienta acumulata in acesti ani si ... s-a sedimentat o concluzie. Pe care am citit-o in atatea forme, de atatea ori, dar mintea si sufletul meu nu a inteles cu adevarat. Sunt convinsa ca nici multi dintre cei care vor citi acum ce scriu nu vor intelege in felul in care eu am inteles. Parte din vina mea, pentru ca nu stiu sa redau. Parte pentru ca nu au ajuns ei in punctul constientizarii.

Cand sunt momentele in care suntem cu adevarat fericiti, multumiti? Sunt acele momente cand savuram, iubim, ne concentram, cream in TIMPUL PREZENT. Acum e sursa fericirii, nu in alta parte si nu in alt timp.

Nefericirea mea vine din proiectia in viitor sau trecut, in sperante pentru viitor, in stresul ca nu voi ajunge acolo, in nostalgia trecutului, in frica de a nu mai putea retrai experientele trecute, frumoase, in concentrarea intregii mele energii in alt timp, in alt loc (in mintea mea).

De cele mai multe ori sunt nefericita pentru ca nu sunt aici. Desi fizic ... dar energia, mintea si sufletul meu le proiectez in afara momentului prezent. In ceva incert, care fie a fost, fie poate ca va fi.

Ce ne ramane pentru ACUM? De obicei prea putin. Suntem readusi doar de socuri emotionale, fizice, evenimente care ne trezesc subit. Si doar pentru scurt timp, pentru ca mai apoi sa ne pierdem din nou.

Mi-am propus sa revin in acum, sa cultiv atentia pentru ce este in jurul meu in aceasta calatorie. Fiind pana acum mereu cu ochii atintiti spre varful muntelui sau inapoi, mi-e teama ca am pierdut multe din peisajul pe langa care am trecut.