duminică, 4 octombrie 2009
Din nou, despre responsabilitate
miercuri, 16 septembrie 2009
Prima mea zi de scoala

Dupa ce, se pare, v-am plictisit ingrozitor cu primele mele lecturi, continui seria cu prima mea zi de scoala. Nu m-as fi gandit la ea, daca nu era un challenge gigelistic pe aceasta tema.
Am lecturat cateva experiente traumatizante relatate cu aceasta ocazie si am inceput sa dau drumul fuiorului memoriei de lunga durata si sa sapatoresc adanc prin mintea mea. Experienta mea deunazi cu amintirea cartii favorite din copilarie recunosc ca mi-a fost de ajutor sa reimprospatez amintirea acelor vremuri.
Din pacate sau din fericire, trebuie sa fac nota discordanta fata de majoritate la aceasta tema gigelistica: nu m-a traumatizat prima zi de scoala sub nici o forma. O asteptasem de multa vreme deja, pentru ca vroiam neaparat sa invat sa scriu. Stiam deja cateva litere de tipar, dar vroiam sa scriu de mana, ca si cei mari. Mi se parea atat de fascinant, incat abia asteptam sa pot sa fac si eu asta.
In plus, mi-au placut de atunci si pana acuma rechizitele: stilouri, pixuri, din ce in ce mai multe si mai diverse de-a lungul timpului. Pe atunci stilourile chinezesti, cariocile romanesti care se uscau mult prea repede, caietele puse in coperti din hartie de culoare indigo, etichete lipite cu aracet sau albus de ou ... mie imi fac placere aceste amintiri, iar azi abia astept sa inceapa scoala fiicei mele, caci de fiecare data ma bucur sa ii cumpar rechizitele pentru noul an. Cand am invatat in sfarsit sa scriu, era deliciul meu sa scriu la inceperea scolii numele meu si clasa pe fiecare eticheta.

Ai mei m-au dat la scoala in limba germana, colegii mei in majoritate si invatatoarea fiind svabi, asadar blonzi. Eu cu cei cativa de alt neam - bruneti de diferite nuante. Fiind jumatate unguroaica (nu cred ca mai e un mister dupa ce v-am innebunit cu piticul Csipike), tovarasa s-a gandit sa ma aseze in banca cu o alta unguroaica - Beatrice. O tin minte cu claritate cum ma dadacea in prima zi de scoala, aranjandu-mi funditele alea albe comuniste si nelipsita cordeluta. Imi parea extrem de agasanta ca prima impresie, dar in timp am ajuns sa ne imprietenim. Nu am ramas colege de banca decat o perioada scurta, insa.
O alta amintire foarte vie este penarul de lemn cu ceva soarece desenat pe el. Mi se pare ceva fascinant acel penar. Doamna ne-a povestit cate ceva despre el si rechizitele care il umpleau. Apoi ne-a intrebat ce litere cunoastem si ni le scria pe tabla. Parca ar fi fost ieri - tin minte cum i-am spus litera "R", caci imi place cum suna si stiam sa o scriu de tipar.
Tova - Anna Prunes - era o femeie calda, intelegatoare, dar stricta ca orice nemtoaica. Cadrul era clar, de la el nu era abatare: reguli, disciplina, dar nu exagera in nimic. Nu ne-a dezvoltat creativitatea sau initiativa, dar ceea ce ne-a invatat, a facut-o temeinic si pentru totdeauna. Poate de aceea amintirea primei zile de scoala pentru mine este una placuta.
Daca mi-ar fi fost invatatoare scorpia de la clasa vecina, cu siguranta povestea ar fi fost complet diferita. O chema Hoffmann, locuia aproape de mine si era spaima scolii. Cand tova noastra era bolnava, doamna Hoffmann ne supraveghea si ne lovea cu toata puterea ei peste palme cu batul de bambus daca vorbeam in ore. Singurul lucru care ma oprea din a ma revolta era gandul ca tova noastra se va intoarce repede la noi. V-am povestit despre Frau Hoffmann ca sa nu ramaneti cu impresia ca ar fi fost totul doar bomboane si delicii scoala in cazul meu.
Inspre vara - recunosc - ma plictiseam de ea ca de mere padurete si abia asteptam vacanta cea luuunga, dar in 15 septembrie intotdeuna ma apuca asa un elan si un drag de scoala si toate ale ei. Chiar si acum este la fel pentru mine - spre dezaprobarea fiice mele, eleva in clasa a III-a.
duminică, 21 iunie 2009
Being the white rabbit

Nu stiu daca a mai explicat cineva cartea lui Marquez asa (Un veac de singuratate), dar cheia prin care eu vad acest roman este urmatorul: pare magic, fascinant si suprarealist, insa nu este altceva decat lumea lui Marquez vazuta de ochii lui de copil. Si mi se pare genial modul in care reuseste sa se re-transpuna in el insusi - copilul - si sa redea acel sentiment de urias si fascinant al lumii pe care fiecare din noi il traieste, copil fiind.
Mintea unui copil este ceva aparte: ingenua, colorata, vesela, curioasa, dulce, plina de muzica, iar lumea vazuta de copil este un loc plin de mistere, provocari, pericole si recompense. E o lume al carei dor il vom purta cu noi pana la ultima noastra suflare, iar lumea nu va mai parea niciodata asa de frumoasa ca atunci.
Sa fii parinte iti aduce privilegiul unic sa patrunzi din nou in acea lume, sa fii martor si sa retraiesti propriul tau parcurs prin Tara Minunilor. In acelasi timp si o mare responsabilitate - aceea de a asigura copilului tau o trecere lina din Wonderland, prea plinul imaginar copilaresc, in lumea reala: rece, searbada, obositoare, cu multe bune dar si mai multe rele. Parintele trebuie sa fie iepurele alb si pe taramul concretului si sa ofere copilului mecanismele de adaptare si invatare. Copiii care sunt lasati sa creada ca dorinta si imaginatia este suficienta in ambele lumi, din pacate in lumea adultilor vor avea un drum presarat de drame. Ei trebuie sa invete sa aduca acel bagaj colorat din Tara Minunilor si sa il foloseasca in Tara Adultilor cu folos si cu responsabilitate.
Grea misiune pentru orice parinte, mai cu seama ca majoritatea dintre noi in propriul nostru parcurs ne-am poticnit de atatea ori. Ce iti trebuie ca sa poti fi Iepurele Alb? Luciditate, deschiderea de a comunica in orice fel si oricand, echilibru si muuuuulta energie.