Gandesc - deci exist?

Cuget, deci exist! (René Descartes)

Iata o afirmatie omniprezenta in lumea moderna sub atatea forme: atotputernicia tehnologiei, avansul sistemului educational, stiinta, filosofia. Nu cred ca multi dintre noi mai fac exercitiul de a se separa de propriile ganduri.

In timp ce femeile (dar nu numai) se mai identifica si cu dorintele si sentimentele lor (vreu - deci exist, simt - deci exist), in genere nimeni nu mai cuteza a spune ca nu se identifica cu propriile ganduri. Traim cu ele cam de cand ne stim. Ce altceva am putea fi decat suma gadurilor noastre? Este esenta si sediul fiintei noastre, aparent.

Nimic mai fals decat atat, gandurile sunt adesea tocmai cele care pun o ceata groasa intre realitate si ceea ce interpretam noi despre ea. Gandurile sunt ca norii, iau cele mai bizare forme, vin si pleaca, pot fi placute, dar aduc si furtuni infricosatoare: complexe, frici, perceptii false. Si asta zilnic. Mintea noastra faureste scheme despre lume si - comoda fiind ca o matroana lasciva - le foloseste in generalizare.

Crezi ca suntem suma gandurilor noastre, sursa si ecoul monologului nostru interior, totusi nu suntem doar atat. Ceva precede, inglobeaza si transcende.

Fa astazi un exercitiu pentru doar 5 minute: imagineaza-ti ca stai pe o stanca la malul marii. Gandurile tale sunt valuri care se bat de tarm si se retrag din nou. Lasa-le sa vina, dar nu te identifica cu ele. Priveste-le doar, in derulare. Nu le judeca, nu le dezvolta, observa-le doar. Gandurile sunt o valtoare impresionanta. Dar TU esti mai mult decat ele!

Being the white rabbit

Nu stiu daca a mai explicat cineva cartea lui Marquez asa (Un veac de singuratate), dar cheia prin care eu vad acest roman este urmatorul: pare magic, fascinant si suprarealist, insa nu este altceva decat lumea lui Marquez vazuta de ochii lui de copil. Si mi se pare genial modul in care reuseste sa se re-transpuna in el insusi - copilul - si sa redea acel sentiment de urias si fascinant al lumii pe care fiecare din noi il traieste, copil fiind.

Mintea unui copil este ceva aparte: ingenua, colorata, vesela, curioasa, dulce, plina de muzica, iar lumea vazuta de copil este un loc plin de mistere, provocari, pericole si recompense. E o lume al carei dor il vom purta cu noi pana la ultima noastra suflare, iar lumea nu va mai parea niciodata asa de frumoasa ca atunci.

Sa fii parinte iti aduce privilegiul unic sa patrunzi din nou in acea lume, sa fii martor si sa retraiesti propriul tau parcurs prin Tara Minunilor. In acelasi timp si o mare responsabilitate - aceea de a asigura copilului tau o trecere lina din Wonderland, prea plinul imaginar copilaresc, in lumea reala: rece, searbada, obositoare, cu multe bune dar si mai multe rele. Parintele trebuie sa fie iepurele alb si pe taramul concretului si sa ofere copilului mecanismele de adaptare si invatare. Copiii care sunt lasati sa creada ca dorinta si imaginatia este suficienta in ambele lumi, din pacate in lumea adultilor vor avea un drum presarat de drame. Ei trebuie sa invete sa aduca acel bagaj colorat din Tara Minunilor si sa il foloseasca in Tara Adultilor cu folos si cu responsabilitate.

Grea misiune pentru orice parinte, mai cu seama ca majoritatea dintre noi in propriul nostru parcurs ne-am poticnit de atatea ori. Ce iti trebuie ca sa poti fi Iepurele Alb? Luciditate, deschiderea de a comunica in orice fel si oricand, echilibru si muuuuulta energie.

Food for thought

Viata unei femei obisnuite in lumea traditionala era centrata pe procesul hranirii. De la lucratul pamantului, ingrijirea animalelor, pregatirea hranei ... viata ei revolutiona in jurul hranei, pe parcursul intregii zile, saptamani, anotimpuri, ani. Cicluri de viata din copilarie pana la moarte, se scurgeau atemporal, parca - ritmic, sigur, solemn. Bucataria si ingredientele ei erau instrumentele alchimiei feminine. Era ceva frumos in faptul ca femeia hranea. Barbatul muncea. Lupta.

Azi, fie ca la propriu, fie in sens metaforic, viata femeii obsinuite inca revolutioneaza in jurul hranei. Doar ca stomacul, vazut aici simbolic, ca generator al dorintelor, a devenit un monstru care cere tot mai mult si devine imposibil de satisfacut. Nu mai cere doar - ritmic - hrana. Cere tot ce vede, tot ce aude, tot ce e lucios, tot ce doresc si altii, tot ce invidiaza altii. Femeia obisnuita si lumea pe care o creaza, pe care o creste, pe care o hraneste, a denit un sac fara fund al dorintelor. Acestea se autogenereaza unele pe altele si ne trag pe noi in deriva, departe de centrul lumii care ne tinea candva laolalta.

Pentru ca nu ne mai hranim cu adevarat nici trupul, nici sufletul. Ne imbuibam.

Intr-un sens larg, da: esti ceea ce mananci.

De-a v-ati ascunselea

Un aforism zen spune: "O femeie frumoasa este pentru iubitul ei o incantare, pentru un calugar o tentatie, iar pentru un tantar o masa copioasa".

Ce vreau sa aduc in discutie cu asta? Ca adesea asteptarile noastre de la noi, de la viata, asteptarile celorlalti sau ce credem ca se asteapta de la noi sunt exact lucrul care ne apasa cel mai greu ... dar care nu ar trebui sa ne apese deloc.

Cat de relative sunt perspectivele! Te uiti in oglinda si ti se pare ca cerul se darama pe tine pentru ca nu vezi acolo ceea ce iti doresti sau trebuie sa iti doresti, in timp ce nimeni in afara de tine nu va observa asta, ci expresia ta nefericita cu care te plimbi prin lume. Si de obicei nici macar atat.

Am stat in ultimele zile mult sa ma gandesc: care este sursa fericirii si implicit a nefericirii? Mi-au perindat prin minte toate cartile de psihologie, toate metafizicile, toate discutiile, toata experienta acumulata in acesti ani si ... s-a sedimentat o concluzie. Pe care am citit-o in atatea forme, de atatea ori, dar mintea si sufletul meu nu a inteles cu adevarat. Sunt convinsa ca nici multi dintre cei care vor citi acum ce scriu nu vor intelege in felul in care eu am inteles. Parte din vina mea, pentru ca nu stiu sa redau. Parte pentru ca nu au ajuns ei in punctul constientizarii.

Cand sunt momentele in care suntem cu adevarat fericiti, multumiti? Sunt acele momente cand savuram, iubim, ne concentram, cream in TIMPUL PREZENT. Acum e sursa fericirii, nu in alta parte si nu in alt timp.

Nefericirea mea vine din proiectia in viitor sau trecut, in sperante pentru viitor, in stresul ca nu voi ajunge acolo, in nostalgia trecutului, in frica de a nu mai putea retrai experientele trecute, frumoase, in concentrarea intregii mele energii in alt timp, in alt loc (in mintea mea).

De cele mai multe ori sunt nefericita pentru ca nu sunt aici. Desi fizic ... dar energia, mintea si sufletul meu le proiectez in afara momentului prezent. In ceva incert, care fie a fost, fie poate ca va fi.

Ce ne ramane pentru ACUM? De obicei prea putin. Suntem readusi doar de socuri emotionale, fizice, evenimente care ne trezesc subit. Si doar pentru scurt timp, pentru ca mai apoi sa ne pierdem din nou.

Mi-am propus sa revin in acum, sa cultiv atentia pentru ce este in jurul meu in aceasta calatorie. Fiind pana acum mereu cu ochii atintiti spre varful muntelui sau inapoi, mi-e teama ca am pierdut multe din peisajul pe langa care am trecut.

5 ritmuri ale fiintei

"Energia se misca in unde. Undele se misca in patternuri. Patternurile se misca in ritmuri. O fiinta umana este exact aceasta, energie, unde, patternuri, ritmuri. Nu mai mult. Nu mai putin. Un dans." (Gabrielle Roth)

5 ritmuri sunt starile fiintei:

Flowing - fluxul

este canalul catre adevarul nostru interior, impulsul de a urmari fluxul propriei tale energii, sa fii tu insuti - sa iti asculti si sa raspunzi nevoilor tale, sa fii receptiv la lumea ta interioara si exterioara. Cand ne deschidem catre fluxul fiintei noastre fizice, toate celelalte cai se deschid.

Daca ne deconecatam de la fluxul energiei noastre, devenim orbi la ceea ce se intampla cu adevarat in interiorul nostru. Nu ne mai simtim corpul. Ne negam instinctele.

Staccato - detasarea

este drumul catre inima. Ne arata cum sa iesim in lume, conectati cu sentimentele noastre. Acest ritm domina latura noastra razboinica, cea care apare ca adevar si claritate, care apara valorile in care credem, pe cei si ceea ce iubim. Staccato este temutul invatator al limitelor.

Daca nu ne mai ascultam inima, devenim rigizi, in loc sa fim clari, concisi si atenti. In loc sa avem inima deschisa si sa fim centrati in ea, devenim tensionati, deconectati, agresivi si furiosi.

Chaos - haosul

ne elibereaza de iluziile noastre si ne arunca cu capul inainte in ritm, ne readuce in corpul nostru, in aici si acum. Acest ritm ne elibereaza de toate ideile despre cine suntem si ne releva experienta reala de a fi un intreg, liber, intuitiv si creativ. Haosul este poarta catre minte.

Prea mult input pe orice plan, fizic, emotional sau mental ne arunca in panica psihica sau in partea intunecata a haosului. Cand suntem coplesiti, ne simtim adesea izolati si singuri.

Lyrical - liricul

ne invata cum sa ne eliberam de patternurile noastre distructive si sa ne abandonam in adancurile Sinelui nostru fluid, creativ, in integritatea si demnitatea de care adesea uitam ca se afla in noi. Liricul este expansiv si ne conecteaza la umanitate, la ritmuri dincolo de timp, repetitii, patternuri, cicluri.

Fara ritmurile lirice, nu lasam ca lucrurile din viata noastra sa se maturizeze. Prea usor ne lasam prinsi in repetitiile distructive ale indoielii in noi insine, dependente fizice si prea multa munca. Incetam sa ne mai punem sub semn de intrebare obisnuintele si ritualurile. Adormim la volan.

Stillness - linistea, nemiscarea

se misca in noi si in jurul nostru. Dansul este vehicolul nostru, destinatia noastra este ritmul linistii. Miscarea in nemiscare transforma acumularea experientelor noaster de viata in intelepciune.

Daca nu ascultam acest ritm in noi, devenim atasati de "a regresa, a retine, a ramane". Inghetam, amortim, devenim straini de noi insine.

Sunt o harta a tuturor locurilor unde vrem sa mergem, in toate planurile constiintei - in interior si exterior, inainte si inapoi, fizic, emotional si intelectual. Sunt marcajele pe drumul inapoi catre un Sine real, un Sine vulnerabil, plin de pasiune, de instincte.

Dansand aceste stari, se elibereaza un vocabular de miscari neasteptate - viscerale si foarte personale, ne leaga de memorii si perceptii uitate, ne conecteaza de intuitii si instincte. Ne invata sa exprimam creativ agresivitatea si vulnerabilitatea, emotii si anxietati.

The yankee and the little indian

- inspirat din viata reala -

Prin perindarile mele recente in spatiul virtual am avut ocazia sa observ multe ... O fauna cu adevarat interesanta. Daca iei un pas in spate si te detasezi, poti observa din cele mai banale indicii si comportamente "cyber-spatiale" lucruri interesante despre oameni.

Sa luam ca exemplu site-urile de freelance, arhipline in primul rand de indieni. Liciteaza la orice proiect se iveste, au o engleza stalcita, unii sunt bun profesionisti, altii doar se straduiesc. O populatie colorata, din toate colturile orientului, care vrea sa lucreze.

In tabara adversa, albinosii superiori si paranoici. Ei sunt cei care cauta nod in papura si motive pentru a nu plati pe micul indian. Cu toate ca micul indian, in modestia lui, este cel care risca. Face treaba cu riscul ca nu va fi platit. Face treaba, chiar daca este insultat. Uneori face treaba proasta si este batjocorit mai tare decat ar merita. Este depunctat, dar el persevereaza in a-si castiga zi de zi bolul de orez si curry.

Albinosul din fotoliul lui comod emite judecati despre micul indian. El evalueaza, apreciaza, testeaza, stramba mereu din nas a dezaprobare. Niciodata micul indian nu va fi destul de bun profesionist. Nu va lucra destul. Parca ii si simte mirosul de balegar de vaca prin monitorul aflat la zeci de mii de kilometri departare. Albinosul lucreaza mult si cheltuie mult. Centrul vietii lui este biroul de lucru. Micul indian trebuie pus la locul lui, calitea niciodata nu va fi conform asteptarilor. Nu pot sa fie. Micul indian nu este ca omul alb, chiar daca vorbeste ca el, lucreaza ca el, vrea sa fie ca el.

Micul indian in timpul acesta, resemnat cu aroganta albinosului, s-a intors intre ai lui, ia cina modesta in familie, cu arome, povesti si multa veselie. Cerul deasupra lui e puzderie de stele, din vecini se aude cantec si poezie. Se gandeste la avataruri, la iubiri fara sfarsit, ii curg lacrimi de fericire.

Tu cine vrei sa fii?