2010 fericit!

Multumesc tuturor pentru urarile frumoase!

Va doresc din suflet un an plin de Bunatate si Iubire, de impliniri si bucurii!

Din cadoul de Craciun ...

Foto: Lumatic

... fiecare om isi alcatuieste de-a lungul vietii un edificiu afectiv. Masura in care el este e data de consistenta acestui edificiu, de mana aceea de oameni - ei nu pot fi multi - pe care i-a preluat in el si pe care i-a iubit fara rest, fere umbra, si impotriva carora spiritul critic, chiar daca a fost prezent, a ramas neputincios. Acesti oameni putini care ne fac pe fiecare in parte sa nu regretam ca suntem reprezinta, chit ca o stim sau nu, stratul de protectie care ne ajuta sa trecem prin viata. Fiecare om face fata la ce i se intampla pentru ca este protejat in felul acesta. Fara acest zid de fiinte iubite care ne inconjoara (indiferent ca ele sunt sau nu sunt in viata), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrama precum intr-o atmosfera in care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rataci pur si simplu in viata.

(Gabriel Liiceanu - Declaratie de iubire, ed. Humanitas 2008)

Decretei, ori faceti copii, ori imbatraniti saraci!

Ce spune Banca Mondială despre pensiile private?

Adevărata criză abia urmează să vină, iar numele acesteia este criza demografică şi a pensiilor, arată cel mai recent raport al Băncii Mondiale.


http://standard. money.ro/ articol_111436/ ce_spune_ banca_mondiala_ despre_pensiile_ private.html

Pe termen scurt, experţii Băncii Mondiale recomandă autorităţilor naţionale să nu se grăbească să schimbe parametrii sistemelor de pensii private, care au un caracter de termen lung, pentru a “petici” probleme pe termen scurt, cum sunt deficitele explozive ale sistemelor publice de pensii din această perioadă. “România anului 2009 reprezintă un studiu de caz perfect pentru concluziile acestui raport al Băncii Mondiale. Pe de o parte, sistemul public de pensii a ajuns din păcate la un deficit uriaş, de 1,5 miliarde de euro, adică de 20% din veniturile sale. Pensia de stat abia a crescut cu 5% anul acesta, nereuşind să îmbunătăţească traiul niciunui pensionar, fiind doar o palidă măsură antiinflaţie”, spune preşedintele Asociaţiei pentru Pensii Administrate Privat din România (APAPR), Crinu Andănuţ. Potrivit acestuia, sistemul de pensii de stat tot nu reuşeşte să ofere pensii decente pentru pensionarii de azi, deşi funcţionează mult peste posibilităţile sale reale. “Iar ceea ce este mai rău abia urmează, pentru că acest balon numit sistem de pensii de stat se va sparge curând, iar pensiile plătite românilor vor fi mult mai mici decât cele de azi - în acest fel, pensia de la stat şi-a câştigat renumele de «bombă cu ceas». Nevoia reformei sistemului de pensii de stat este acum mai clară şi mai urgentă ca oricând, iar sistemul complementar de pensii administrate privat este mai necesar şi mai important decât sunt dispuşi azi politicienii noştri să o recunoască”, subliniază Andănuţ.

Raportul Băncii Mondiale arată că în unele state, cum ar fi Estonia, Letonia, Lituania şi România, autorităţile au redus contribuţiile virate către Pilonul II de pensii private obligatorii, în acelaşi timp majorând contribuţiile la sistemul public de pensii. În cazul României, a fost întârziată o creştere (care era deja programată) a contribuţiei pentru Pilonul II. Desigur că, temporar, această măsură are un oarecare efect de creştere a veniturilor bugetare pe termen scurt, dar salariaţii de astăzi se văd în situaţia de a avea mai puţini bani în contul lor de pensie privată şi, ca urmare, vor avea pensii mai mici. Însă, din moment ce au contribuit mai mult la sistemul public în această perioadă, ar trebui ca sistemul public de pensii să compenseze această reducere. “Impactul acestui compromis între termenul scurt şi cel lung depinde de mulţi factori, însă per total este improbabil ca acest gen de măsuri să fie favorabil fie Guvernului, fie indivizilor”, se arată în raportul Băncii Mondiale.

Fiecare cuvânt ştie câte ceva despre cercul vicios (1)

Discursul Hertei Müller, la primirea premiului Nobel, in Suedia.

Traducere: Gabriela Rus

Sursa: Site-ul oficial al Premiilor Nobel

“Ai o batistă, întreba mama în fiecare dimineaţă la poarta casei, înainte să ies în stradă. N-aveam niciuna. Şi pentru că nu aveam niciuna, mă duceam iar în cameră şi-mi luam o batistă. În fiecare dimineaţă n-aveam niciuna, pentru că în fiecare dimineaţă aşteptam întrebarea. Batista era dovada că dimineaţa mama mă ocroteşte. În ceasurile şi chestiunile cotidiene de mai tîrziu, eram pe cont propriu. Întrebarea AI O BATISTĂ era o tandreţe indirectă. Una directă ar fi fost jenantă, aşa ceva nu exista la ţărani. Iubirea s-a deghizat în întrebare. Doar aşa putea fi rostită direct, pe ton poruncitor, ca manevrele de muncă. Faptul că vocea era abruptă chiar sublinia tandreţea. În fiecare dimineaţă eram la poartă, o dată fără batistă şi o a doua oară cu o batistă. Abia apoi ieşeam în stradă, de parcă împreună cu batista ar fi fost si mama cu mine.

Şi douăzeci de ani mai tîrziu eram de mult doar cu mine însămi la oraş, traducătoare într-o fabrică de inginerie mecanică. Mă sculam la ora cinci dimineaţa, la şase şi jumătate începea lucrul. Dimineaţa răsuna imnul din difuzor peste întreaga curte a fabricii. În pauza de prînz - corurile muncitoreşti. Dar muncitorii care stăteau la masă aveau ochii goi ca tabla zincată, mâini unsuroase, mâncarea lor era învelită în hârtie de ziar. Înainte să-şi mănânce bucata de slănină, răzuiau cu lama cuţitului cerneala tipografică de pe ea. Doi ani s-au scurs după rutina cotidiană, o zi semăna cu următoarea.

În cel de-al treilea an, s-a zis cu uniformitatea zilelor. În decursul unei săptămâni, a venit în biroul meu de trei ori, dis-de-dimineaţă, un bărbat uriaş, ciolănos, cu ochi albaştri scânteietori – un colos de la Securitate.

Prima oară m-a înjurat stând în picioare şi a plecat.

A doua oară şi-a scos canadiana, a agăţat-o de cheia dulapului şi s-a aşezat. În acea dimineaţă adusesem de acasă lalele le aranjam în vază. Mă privea şi mă lăuda pentru neobişnuita mea cunoaştere de oameni. Avea o voce lunecoasă. Situaţia mi se părea dubioasă. I-am negat laudele şi l-am asigurat că mă pricep la flori, dar nu la oameni. A zis atunci, maliţios, că el mă cunoaşte mai bine decît cunosc eu lalelele. Şi-a atârnat canadiana pe braţ şi a plecat.

A treia oară s-a aşezat, iar eu am rămas în picioare, căci îşi aşezase servieta pe scaunul meu. N-am îndrăznit să o mut pe podea. M-a înjurat ca proastă grămadă, puturoasă şi curvă la fel de stricată ca o căţea vagaboandă. Lalelele le-a împins până la marginea mesei, în mijlocul mesei a pus o foaie albă de hîrtie şi un pix. A răcnit: Scrieţi! Am scris în picioare ceea ce mi-a dictat – numele meu cu data naşterii şi adresă. Apoi, însă, că indiferent de intimitate sau de rudenie, nu voi spune nimănui că … aici venea cuvântul îngrozitor: colaborez. Acest cuvântul nu l-am mai scris. Am pus pixul jos şi m-am dus la fereastră, priveam afară la strada prăfuită. Era neasfaltată – hîrtoape şi case cocoşate. Uliţa asta ruinată se mai şi numea strada Gloriei. Pe această stradă a Gloriei, o pisică stătea în dudul nud. Era pisica fabricii, cea cu urechea sfîrtecată. Deasupra ei, un soare matinal ca o tobă gălbuie. Am zis: "N-am caracterul." O spuneam străzii de-afară. Cuvîntul caracter l-a isterizat pe securist. A rupt hîrtia şi a aruncat bucăţelele pe jos. Probabil că şi-a amintit că trebuie să-i prezinte şefului dovada încercării de racolare, căci s-a aplecat şi a cules toate fâşiile de hîrtie de pe jos şi le-a azvîrlit în servietă. Apoi a oftat adînc şi de ciuda înfrângerii a aruncat cu vaza de lalele în perete. Aceasta s-a spart cu un scrîşnet de parcă ar fi fost dinţi în aer. Cu servieta sub braţ, a spus în şoaptă: "O să-ţi pară rău, te vom îneca în râu." Iar eu am răspuns ca pentru mine însămi: "Dacă semnez asta, nu mai pot trăi cu mine şi atunci trebuie să o fac eu însămi. Mai bine s-o faceţi voi." Dar uşa de la birou era deja deschisă şi el plecase. Iar afară, pe strada Gloriei, pisica fabricii sărise din copac pe acoperişul casei. O creangă sălta ca o trambulină.

A doua zi a început hărţuiala. Trebuia să dispar din fabrică. În fiecare dimineaţă, la şase şi jumătate, trebuia să mă prezint la director. Cu el şedeau în fiecare dimineaţă şeful de sindicat şi secretarul de partid. La fel cum odinioară mama mă întreba: Ai o batistă?, tot aşa mă întreba acum directorul în fiecare dimineaţă acelaşi lucru: "Ţi-ai găsit alt loc de muncă?" Eu răspundeam de fiecare dată la fel:
"Nu caut altul, mie îmi place aici în fabrică şi vreau să rămîn până ies la pensie."

Într-o dimineaţă am venit la lucru şi dicţionarele mele voluminoase zăceau pe jos în hol, lîngă uşa biroului meu. Am deschis-o, la masa mea şedea un inginer. Mi-a spus: "Aici se bate la uşă, când se intră. Aici stau eu, n-ai ce căuta aici." Acasă nu mă puteam duce, fiindcă s-ar fi creat pretextul să mă concedieze pentru absenţă nemotivată. Nu aveam birou, dar cu atît mai mult trebuia să vin acum în fiecare zi normal la lucru, în nici un caz nu trebuia să lipsesc.

Prietena mea, căreia îi povesteam totul pe drumul spre casă prin nenorocita de stradă a Gloriei, mi-a eliberat la început un colţ al biroului ei. Însă într-o dimineaţă m-a întâmpinat în uşa biroului şi mi-a spus: "Nu am voie să te las să intri. Toţi spun că eşti o turnătoare." Şicanările se propagau de sus în jos, zvonul începuse să circule printre colegi. Asta şi era cel mai rău. Împotriva unor atacuri te poţi apăra, dar în faţa calomniei eşti neputincios. Zilnic mă aşetptam la orice, chiar şi la moarte. Dar această perfidie nu puteam să o înţeleg. Nici o luare în calcul nu o făcea suportabilă. Calomnia te burduşeşte cu noroi şi te sufoci, fiindcă nu te poţi apăra. După opinia colegilor eram chiar ceea ce refuzasem să fiu. Dacă i-aş fi turnat, ar fi avut încredere naivă în mine. În fond, mă pedepseau fiindcă îi cruţam.

....”

Va urma

Hanukkah fericit!

Daca am ajuns sa sarbatorim St. Valentine's si alte americanisme, de ce sa nu ne amintim si de traditiile care stau la radacinile crestinismului.

Cei din cultul mozaic sarbatoresc timp de 8 zile, incepand cu seara aceasta, Sarbatoarea Luminilor - Hanukkah. Dupa calendarul lor ne aflam in 25 Kislev 5770.

In mod traditional, in fiecare seara din aceste 8 se aprinde cate o lumanare a candelei cu 9 brate numita Menorah, incepand cu partea stanga. In acest timp se rostesc binecuvantari specifice.

Hanukkah inseamna in limba ebraica "dedicatie" si comemoreaza victoria evreilor macabei (care se traduce 'oameni mai puternici decit barosul'), condusi de catre Judah Macabeul, impotriva grecilor-sirieni in anul 165 i.e.n. Legenda spune ca atunci cind Judah si oamenii lui au eliberat Ierusalimul, primul lucru pe care l-au facut, a fost sa deschida din nou Templul, dar cind au intrat acolo nu au mai gasit nimic din vechea traditie, Templul fusese schimbat intr-un loc de rugaciune pentru greci si zeii lor. Evreii au curatat templul si au vrut sa aprinda din nou Menorah, lampa sfinta, dar nu au gasit decit un vas mic cu ulei, care ar fi fost suficient sa arda in lampa doar o singura zi. Au aprins totusi lampa si ca o minune, uleiul a tinut lampa aprinsa timp de 8 zile. Acesta este Miracolul pe care evreii de pretutindeni il sarbatoresc in aceste zile.

Sarbatori fericite!

Sarbatoreste in suflet, daruind!

In fiecare an Ascociatia Scoala mamei Junior din Timisoara realizeaza campanii umanitare in preajma sarbatorilor. Eu voi participa anul acesta cu un grup de prietene de pe forumul Despre Copii, ne vom aduna luni 14.12. pentru a dona fel de fel de jucarii, haine, obiecte de igiena, carti etc.

Cum se poate contribui la aceasta actiune caritabila? Anul acesta in fiecare zi din 6 pana in 20 decembrie,intre orele 18-21 in dreptul magazinului pentru copii Premaman din Iulius Mall Timisoara avea loc mai multe actiuni:

1. Troc de jucarii: fiecare copil este invitat sa aduca jucariile de care s-a plictisit pentru a le dona altor copii din centrele de adapost. Si pentru ca fapta lor sa fie rasplatita ei isi pot alege o jucarie la schimb oferita de alti copii, iar Mosul le va premia gestul cu o mica surpriza.

2. Donatii de haine pentru toate varstele, alimente, obiecte pentru cantina saracilor din zona noastra.

3. Donatii de rechizite scolare, carti, caiete, creioane, carioci, hartie, pixuri, plastelina,acurele, ghiozdane care sa vina sa completeze actiunea din toamna pentru copii din mediul rural.

4. Donatii de bani pentru sprijinul copiilor cu dizabilitati locomotori pentru ca acestia sa poata beneficia in continuare de recuperare prin hidroterapie( la bazin). Pe unii dintre acesti copii i-ati putut vedea la bazin,jucandu-se cu copii vostri- merita o sansa!

5. Vanzare de produse/obiecte second-hand intre parinti. Astfel, cine doreste sa vanda la pret redus obiecte noi.folosite precum: carucioare/scaune de masina, cantare, interfon de bebe, sterilizator, incalzitor de bibiroane, etc are la dispozitie spatiul si bunavointa noastra pentru a putea realiza acest lucru. Atat parintii care vand cat si cei care cumpara sunt astfel avantajati.

6. Vanzare de produse de la firmele noastre partenere la pret promotional.Pana acum s-au inscris cei de la Mustela cu gama lor de produse de cosmetica si dermo-pediatrie pentru copii. Procent din vanzari va fii donat in aceasta campanie.

7. Voluntari pentru sortarea hainelor pe grupe de varsta, produse, alimente si distribuirea lor catre cantina saracilor si centrele de adapost.

8. Toate persoanele care doneaza vor fi recompensate cu vouchere valorice de 50 ron in magazinul Premaman, la achizitionarea de produse de 150 ron.
Cu totii facem curat in casa de sarbatori, haideti sa adunam hainute,jucarii,alimente si sa ne implicam!

Mai multe detalii la: http://www.mamicafarafrica.ro/

Sunt destul de ciudata pentru lumea de azi?

Florin zice ca e ciudat. Si vrea sa afle daca si eu fac parte din club. Eu zic ca toti suntem putin sau mai mult ciudati in vremurile astea.

Leapsa consta in a face o lista de 10 ciudatenii personale. In ordine aleatoare, iata-le:

1. Cea mai “aparte” chestie a mea sunt visele premonitorii legate de gravide: le visez inainte sa afle ca sunt cu bebe in burta. Se intampla in genere cu persoane langa care petrec mult timp, visez copilul pe la varsta de 2-3 ani, deci implicit stiu daca va fi baiat sau fata. La ai mei nu am avut nici un dubiu cu mult inainte sa aflu sigur ce sunt, pentru ca i-am visat.

2. Asta e mai mult o intamplare ciudata, decat ceva ce sa tina de persoana mea, dar merita oricum relatata. Acum vreo 9-10 ani studiam pentru un examen in bucatarie in momentul in care la cca. 2 metri in fata mea am vazut intr-o fractiune de secunda o explozie albastra incandescenta si foarte puternica, un glob de lumina intensa care apoi a trecut prin perete. Daca nu ar fi vazut si sotul meu, care se afla in alta camera, trecand prin peretele holului in fata lui chestia aia, in acest moment as fi convinsa ca am avut halucinatii. Dar a fost cat se poate de real. Am ramas doar cu semnul de intrebare. Habar nu am ce a fost. Nu a lasat nici o urma, miros, nimic.

3. Invart lingura in oala, lingurita in ceasca de cafea etc.etc. in sens trigonometric, adica invers decat omu’ normal.

4. Aproape zilnic iau o haina invers pe mine. Cel mai des pijamalele. Neintentionat.

5. Cand mananc imi portionez bucatile de carne cu legume: o bucatica de carne cu bucatica ei de cartof etc. Daca cineva imi ia din farfurie si imi strica ordinea, turbez, mai ales ca le las la final pe cele care imi par mai gustoase.

6. Am citit Faust in original, cu litere gotice pe la 14 ani. Se pune?

7. Formatia mea preferata e Dead Can Dance. Unii zice ca e ciudati. Dar gusturile sunt relative. Greu de zis ce mai poate fi ciudat astazi.

8. Nu am gauri in urechi (nici in alta parte, in plus :P). Multe fete o sa zica ca asta e ciudat.

9. Nu m-am simtit niciodata, niciunde cu desavarsire acasa.

10. Nu prea stiu sa tricotez, dar mi-a placut mult o chestie de pe net si mi-am dorit sa o pot face. M-am chinuit o seara intreaga pana la miezul noptii si nu am reusit sa ma prind. Am visat noaptea ca tricotez. Dar dimineata cand m-am reapucat, am reusit din prima. Pfua, daca m-as trezi intr-o dimineata stiindu-le pe toate, ce bine ar fi!

Leapsa merge la .... Carla, Iulia si Giolly. Abia astept sa vad ce ciudatenii aveti. Mai putin Carla, pe ale ei le stiu de cand eram mici :-D Dar are destule asa ca o sa-i placa leapsa asta.

Votati Craciunita

M-am gandit io ca ar trebui sa fiu in ton cu vremurili, ca altfel nu prea sunt. Asa ca sunt in campanie de adunat voturi!!!

Nuuu, nu pentru vreo mutra acra, ci pentru fie-mea:

VOTATI CRACIUNITA EVA!

Uite si video cu care ne-am distrat aseara de minune:




Si o improvizatie:



LE: multumita tuturor voturilor, Craciunita a castigat!

De ce sa fii roman?

Oarescum satula de prea-multul ultimelor zile, desi nu stiam inca de agitatia din Timisoara, ieri m-am hotarat de dimineata sa tin cu mostenirea mea genetica ungureasca. Facand un mic pas lateral, am incercat sa caut motive pentru care as vrea sa fiu roman, uitand ca as fi.

Ziua nu a inceput promitator, caci misculatiile politice mi-au reintarit convingerea ca in tara noastra nu exista respect pentru cetateanul de rand. Suntem doar o masa de manevra amorfa, impinsa de valuri dintr-o parte in alta. Ma includ si eu cu modestie in masa asta de plastilina, caci e clar ca nu am mijloacele sa ma ridic deasupra. Din pacate, nici inteligenta, nici votul, nici parerea urlata in public nu au o influenta asupra mersului lucrurilor.

Dar mi s-a intamplat ieri sa ma conving ca urma salveaza turma. Am vizitat spontan un cuplu de vecini cu o tava de prajituri de post in mana. Am descoperit oameni placuti, spontani, deschisi. Am povestit despre prieteni falsi si dezamagiri, despre viata si tari straine, concedii, parinti si socrii, bucurii, necazuri. Am cunoscut prieteni ai vecinilor si am impartit o masuta de bucatarie, inghesuiti dar apropiati. Ca pe vremuri, cand petrecerile se terminau in bucatarie cu cartofi prajiti.

La fel de spontan mi-am dat seama ca de asta imi place sa fiu roman(ca): pentru ca avem o deschidere cum cu greu gasesti la alte natiuni. Nu imi imaginez vreun neamt sa imi raspunda la telefon la ora 3 noaptea daca il sun sa ma plang de vreun necaz. Nici sa vina cu mine la film daca il sun cu o ora inainte.

Multi romani m-au dezamagit, prea multi.

Dar sunt romani aproape de sufletul meu, lipiti acolo cu super-glue si neinlocuibili de nici o alta natie de pe pamantul asta mare.

Cum va place?

Va place sau nu noul aspect al blogului?

Nu e prea girly? Sau incarcat?

Hai, ziceti si voi ... ca ala de dinainte parca era prea gri.

LE: ajutati o Balanta dusa cu pluta sa se hotarasca.

Varianta 1: gri cu pattern circular-floral - m-am cam plictisit de el, e tern
Varianta 2: floral cu maro si verde - pica, e prea incarcat
Varianta 3: floral cu negru si albastru

... am mai incercat vreo 10 alte background-uri, dar nu reusesc sa ma hotarasc care stil i se potriveste blogului cel mai bine. Sper sa ma ajutati voi.

Dez-enervare

Dupa o tura de clatite cu gem de gutui (si sa stii Giolly, ca am facut eu insami gemul de gutui anul asta, am fost super-super-gospodina) incep sa fiu vivace si sa tropai marunt prin casa. V-am pus mai jos si coloana sonora, in caz ca vreti sa tropaiti cu mine.

M-au enervat cateva lucruri si persoane in ultimele zile, dar m-am hotarat sa ma dez-enervez. Si am luat toate astea si le-am inchis undeva, unde sa nu le mai vad, aud, simt. Daca inchid plicul, lumea va fi mai alba ...

Picioarele in zapada din colajul meu reprezinta cosmarul pe care l-am avut acum 2 nopti si care m-a lasat cu o stare de frustrare suparatoare. Se facea ca era zapada, eram undeva la munte si ma pregateam sa merg la ski. Insa mereu lipsea ceva. Intai nu aveam skiuri, apoi le-am gasit, dar nu aveam sosete, apoi nu aveam clapari, apoi ... Intreg visul nu am reusit sa ating scopul, ci treceam printr-un lung sir de frustrante incercari de a gasi toate obiectele lipsa. Apoi m-am trezit cu un sentiment usturator si semi-constient de neimplinire, pana ce mi-am reamintit visul si m-am prins de la ce mi se trage.


Charlie Winston-Like a hobo
Asculta mai multe audio Muzica


nickelback - If today was your last day
Asculta mai multe audio Muzica


Annie Lennox - Shining Light
Asculta mai multe audio Diverse

Strigat mut

Nu cred ca sunt capabila sa scriu. Zic, sa scriu cu adevarat. Nu pot, pentru ca vorbesc prea mult in cap la mine. Am un discurs interior elaborat, continuu, cand ascutit, cand visator, dar e acolo.

Mi-e greu sa ies din cutiuta mea.

De cand ma stiu, am fost omul care asculta. Un ascultator activ si empatic. Ma implic poate putin cam mult in tot ce ascult, ce multa lume vin sa imi spuna. Pasul, oful, viata. Bucuriile - mai rar. Cand se bucura, omul traieste clipa, nu o povesteste. Sa stiti ca nu ma plang, nici nu as putea fi altfel decat sunt. Ma intristez putin atunci cand nu sunt ascultata la randul meu, dar se pare ca nu toti suntem facuti sa auzim.

Atunci cand vin sa imi spuna, le ascult vocea sau le citesc discursul si adesea le simt trairea de dincolo de cuvinte. O asemenea empatie poate fi nociva, de ceva vreme am ajuns sa preiau si fizic problemele altora.

Cred ca blogul e singurul loc unde vorbesc si despre mine. E chiar ratiunea lui de a exista. Aici pot fi ascultata de catre cei care doresc sa auda.

Dar de fapt, nu despre mine intentionam sa povestesc azi, ci despre femeile pe care le ascult. Asa de multe dintre ele se simt ratate. Isi simt viata un esec fara speranta, pentru ca prea putin din ceea ce fac este apreciat. Aud atat de des cuvinte ca "nu sunt buna de nimic, nu am nici un rost". Simt atata disperare, deznadejde. Privirea lor indreptata catre copil ca ultima resursa de vointa ma zguduie si as vrea sa pot face ceva. Am trecut si eu prin starea lor, cred ca toate femeile trec prin asta. Dar ceva in mine ma ridica repede de fiecare data cand cad.

As vrea ca ele sa stie ca valoarea vine din adancul lor si nimeni nu o poate lua. Valoarea vine din incredere, dar poate o cauta in locul gresit. Valoarea vine din iubire. Cea pe care o dai, nu cea pe care o primesti.

Iar pe barbatii care are trebui sa le stea alaturi i-as arunca o saptamana in noaptea spirituala pe care femeile lor trebuie sa o indure. Poate ca daca ar simti pe pielea lor, ar putea intr-un final sa inteleaga cat de adanca este prapastia si cat efort e necesar sa iesi din ea.

Strigatul lor este mut si vine din suflete rupte.

Respectabilii nostri batrani

Avem si noi o gasca la bloc. Dar nu de tineri, golani sau ce ati mai putea crede. Nu. O gasca de batrani. As vrea sa le pot spune respectabili, dar au pierdut aceasta calitate, cel putin pentru mine.

Tanti Veta de la 2 e capo di tutti capi. A fost secretara la o scoala, va dati seama cu ce infama meserie ne ameninta. Si, dupa spusele ei, nu este dusa la biserica. O fi asta vreun motiv de lauda printre proletcultistii de pe vremea lui Ceasca, nu stiu.

Activitatea principala a Vetei este sa pazeasca usa de la intrare mai ceva ca un pittbull. Nu intra nimeni fara sa fie scanat, masurat, numarat. Si barfit, in functie de interesele Vetei. Stie tot ce cari prin plase, in ce zile, cu ce frecventa.

Tanti Veta are pretenari.

Se creeaza aliante strategice, mai ceva ca la alegerile de blocul lui Vania. E in relatii suspecte cu administratorul, e ba amica, ba dusmanca fostului ciripitor de la 3 si a fostului director de la 8. Porneste babele nebanuitoare impotriva unora sau altora care ii stau in drum. Cine ar putea banui de asemenea mefiente o biata batranica, singura si trista?

Tanti Veta stie tot despre toata lumea, iar daca nu stie, inventeaza. Totul in scopuri nobile, va asigur. Doar spre binele blocului, al tarii, al omenirii.

La o vorba, langa semineu

Nu am chef sa scriu. Mi s-a rupt un dinte, fac vizite zilnice la dentist. Altfel, toata lumea pare cu susul in jos, in special de cand a inceput Postul Craciunului. Tot ce imi doresc este sa ma dau la o parte din calea valtorii, sa nu ma ia si pe mine.

Asa ca ma autoconserv. Stau cuminte si fac chestii de chinez batran, ca alea calmeaza mintea.

Ma mai delectez cu inventarea cator mai multe si interesante retete de post.

In rest, toate obisnuite, afara ceata de noiembrie ce parca ascunde spectre de prin alte lumi, port in mine caldura casei cand pasesc afara - si nu ma zgribulesc, ci grabesc pasul.

Vroiam sa va mai zic despre "respectabilii" nostri batrani si ce nebunii mai fac ei. Ramane pe alta data, ca m-am "placintzit".

Nu stiu daca v-am zis, dar la noi mereu se inventeaza cuvinte noi, de exemplu: a se placintzi (a se tufli, blegi), a mufli (a se bosumfla), de aici avem si muflon (bosumflat) , mutzi (vaca). Si nu mai stiu acum. Cum am zis - m-am placintzit. Ma duc la dospit.

Romania - land of choked

Iata cei trei finalisti ai cursei pentru marele premiu: Romania - the land of choked. Pentru ca asta suntem, un popor sugrumat de propria prostie si prostime, de ambitiosi, de nehaliti, de cei lipsiti de scrupule, de cei perversi, de mitocani si foarte important - de cei destepti din afara, care stiu sa profite de toate astea.

Citeste si Vania, Florin Puscas, Tomata cu Scufita.
(Na! In ciuda Zelistului nou, am sa mentionez la finalul postarilor blogurile pe care le citesc cu placere)

Atentie, fragil!

Timpul, acest straniu ceva, pe care nu am reusit pana acum sa-l inteleg, m-a facut din ce in ce mai fragila - in loc sa ma tabaceasca ca pe-o rufa spalata de atatea ori.

Ma simt ca o ceasca de portelan chinezesc si nu stiu pe ce raft sa stau, asa incat sa nu ma sparga careva.

Intotdeauna mi-am propus sa nu fiu gingasa, nu vreuna dintre fetele acelea miorlaite care te calca pe nervi in excursii si nu le poti face pe plac vreodata. Am preferat sa pozez in teribilista, curajoasa, decat in mimoza. Privind inapoi, ambele masti mi se par naive si inutile.

Dar timpul m-a prins din urma. Nu inteleg pre bine ce face cu mine; de ce dintr-o data imi fac asa de usor rau acele chestii, pe care inainte le ignoram cu usurinta; de ce am tot mai putina rabdare cu oamenii; de ce prefer sa tac tot mai mult; de ce uneori pare ca mi se opreste inima pentru o clipa.

Poata ca timpul e doar un tovaras de calatorie. Sau poate e chiar vehicolul prin care ne deplasam.

Oricum ar fi, directia depinde numai de noi.

Oul sau gaina

Lucas - al mic de 4 ani - a decretat bosumflat ca el este primul nascut in familie. Am incercat, in zadar, sa il lamuresc altfel. Vocifera periculos ducand notele spre limita suportabilului pentru urechile mele, cand mi-am dat seama ca are dreptate.

Nu intelesesem eu. El priveste timpul altfel: dinspre momentul prezent spre trecut (alteori spre viitor, dar reperul este intotdeauna prezentul).

Iar din perspectiva lui, este intr-adevar primul nascut. Primul dinspre momentul prezent.

Asadar, incetati sa va mai puneti intrebarea, misterul a fost rezolvat: primul a fost oul - si nu gaina!

Sfantul Arhanghel Gabriel

Cei dintâi patru arhangheli - Mihael, Gabriel, Rafael și Uriel - sunt cei ce stau în cele patru colțuri ale Marelui Tron al lui Dumnezeu (Ma'aseh Merkabah). Ei sunt îngerii celor patru vânturi.

Numele lor inseamna:

Mihael: "Acela care este ca Dumnezeu"
Gabriel: "Dumnezeu este puternic", "Omul lui Dumnezeu"
Rafael: "Dumnezeu vindeca"
Uriel: "Lumina lui Dumnezeu"

E o mare onoare sa port numele acestui conducator de osti ceresti, Gabriel, dar si o responsabilitate de putea fi vrednica de un asemenea nume. El este prezent in trei religii majore, iudaism, crestinism, dar si in islam unde i se arata profetului.

Gabriel - vestitorul Cuvantului, intaritorul Credintei noastre - fii alaturi de noi mereu!

Renul Rudolf

As fi vrut sa va scriu mai multe zilele astea, dar ii fac concurenta lui Rudolf. Sau vreunui purcelus?

O recomandare pentru imunizarea in plin sezon de gripe: zilnic de 3 ori ENERGOTONIC. E foarte - dar foarte - bun. Nu va recomand nimic netestat de mine sau familia mea, asadar puteti avea incredere. Noua pediatra ne-a recomandat Energotonic Junior, dar exista si varianta pentru adulti. Contine tincturi de tot felul de plante doldora de antioxidanti, cum ar fi coacazul negru, catina etc.



De cand il iau, incep si eu sa imi revin, ca mi-a fost tare rau, m-am simtit slabita si incapabila de orice fel de efort.

Antivirus bun

In ultima vreme mi-a scos peri alb compul. Parca toate belelele s-au adunat deodata si l-a lovit strechea. I-am gasit un simpatic de virus (pe care nici un antivirus instalat nu mi l-a gasit, deoarece nemernicul boicoteaza toate aplicatiile de antivirus, killereste toti registrii etc etc) - are un nume dragut, ii zice Skipi. Puteti afla mai multe despre el aici.

Eu l-am gasit oarescum intamplator. Banuind ca e ceva putred in China, m-am pus sa sterg toate fisierele temporare, iar cele care nu se lasau sterse cu Shift+Del (stergere permanenta), le-am investigat pe net si Evrika! Am gasit scarba de virus.

Bine, am descoperit si ca hardul are baduri si ca un RAM era busit. Deci, de toate pentru toti.

Dar - ca sa ajung la ce vroiam sa zic de fapt - cu ocazia asta am gasit un antivirus bunicel si FREE: Avira. Va recomand sa il incercati. Eu deocamdata sunt foarte satisfacuta de el, chiar daca incetineste putin anumite procese (in special pornirea browserului) - dar sunt Stan Patitul si am ajuns la concluzia ca e mai bine sa mearga mai incet, dar sigur.

Ziua Tuturor Sfintilor

Ziua tuturor sfinţilor, numită şi Ziua Morţilor sau Luminaţia este o sărbătoare catolică preluată în timp şi de ortodocşii din Transilvania. Familia se aduna in cimitire, la mormintele rudelor si apropiatilor, duc flori si candele, rugandu-se pentru odihna sufletelor plecate.

Ziua morţilor este şi un prilej ca rudele şi prietenii să se reîntâlnească în localitatea lor natală. În calendarul religios ortodox, ziua morţilor este celebrată în prima sâmbătă a lunii noiembrie.

Este sarbatoarea stramosilor, a radacinilor, un prilej de a reintalni familia, astazi atat de frecvent imprastiata in toate cele patru zari. Se deapana povesti despre viata de demult, copiii alearga printre morminte cu buchete colorate de crizanteme in manute, fara sa inteleaga prea bine atitudinea solemna a parintilor, dar imitand-o pe cat pot ei. Pentru ei este un prilej de bucurie, reintalnindu-si verisorii din alte localitati. Ei stiu ca parintii si bunicii sunt mai seriosi azi, par tristi - si tocmai de aceea le vor ingadui sa se joace vesel si galagios pana tarziu in noapte.

Cand se lasa seara, mii de lumini aprind dealul cimitirului in rugaciune si speranta. In speranta ca ii vom revedea, in pace, pe cei care au plecat, sufletele noastre tresar azi ca in nicio alta zi a anului.

Parada bostaneilor veseli

Nu am mai sculptat capete de dovleac de cand eram mica. Pe vremea aceea insiram cu zecile pe terasa, desi nu auzisem de americanescul si comercialul Halloween. Anul acesta copiii au dorit foarte mult sa sculptam un dovleac de Halloween. American sau nu, chestiunea e amuzanta si creativa.


Si pentru ca miezul dovleacului nu e nici el de aruncat, sotul meu a inventat ad-hoc o reteta de omleta cu dovleac, pentru a completa cina de Halloween: miezul dovleacului se rade marunt si se caleste cu putin ulei de masline pana ce se inmoaie; se toarna peste dovleac cateva oua batute cu putin lapte, sare si curry.


O alta inventie a casei este piure-ul de dovleac, aproape identic cu piureul de castane: se coace un dovleac de cca 1,5 kg. Miezul copt se ia cu o lingura de pe coaja si se macina in robot pana devine pasta. Se prepara un sos din 6 linguri de zahar, 100 ml apa si 3 linguri esenta de rom concentrata (am folosit esenta de rom concentrata marca Adazia, de la Kaufland) si se amesteca bine cu dovleacul pana se omogenizeaza. Se serveste cu frisca.

Cum iti place sa dormi?

Am asa o pofta sa motzai. Sa trag un pui de somn.

Nu imi plac cearsafurile apretate si nici satinul. Imi place ca patul meu sa fie moale si sa ma pot foi in el fara sa se sifoneze prea usor. Sa imi dea un confort emotional, caci e ultimul refugiu, in fond si la urma urmei. Cand nimic nu pare sa mearga bine, in patutul tau te simti in siguranta.

Imi plac culorile neutre, naturale pentru a decora un pat. Alb, nisip, bej, maro.

Caci patul pentru mine e un cuib in care ma refugiez de restul lumii si care trebuie sa fie locul cel mai non-agresiv cu putinta. Trebuie sa fie inconjurat de surse de lumina, carti si eventual plante.

Nu pot sa dorm cu televizorul aprins si nici cu lumini, oricat de difuze. Nu pot sa dorm fara macar un cearsaf pe mine, nici macar la 40 grade.

Asadar, conditiile ideale de somn pentru mine: paturica moale, liniste si intuneric sau macar lumina naturala.

Si acum trezirea si inapoi la lucru!

(de altfel sa stiti ca sunt o persoana foarte matinala, niciodata nu mi-a placut sa dorm pana tarziu - mi se pare frustrant sa pierd atatea ore frumoase din zi, caci dimineata si lumina ei dulce-calduta au un farmec aparte)

Later edit:

Mi-am amintit de persoana cu cele mai ciudate obiceiuri de somn pe care le-am intalnit vreodata. Aveam o prietena, care dormea cu capul sub perna. Nu am reusit niciodata sa inteleg cum de nu se sufoca. Ba mai mult, nu putea sa doarma altfel, de cand era mica. E si o tipa extrem de subtire, undeva la 45 kg, incat cu capul sub perna si patura pe ea, se confunda cu patul. Oameni stranii ...

Sabotaj

Nu reusesc sa postez nici un comentariu. Sper ca nu patiti si voi la fel.

Este o adevarata conspiratie universala, am o zi incredibil de aiurea.

Ultima posibilitate sa o mai imbunez ar fi ceva dulce si o portie buna de odihna.

LE: Merci Florin si Vania. Eu in continuare nu reusesc sa postez comentarii in niciunul din cele 3 browsere instalate: Chrome, Mozzilla, IE. Am sa incerc si de pe alt calculator. Calculatorul meu pare sa fie posedat :-)))

Calatorind prin multivers

Exista un numar infinit de universuri posibile, de cai si decizii pe care le putem trai. Ca prin tab-urile unui browser de dimensiuni colosale, navigam de la unul la altul, activandu-le in functie de deciziile pe care le luam secunda cu secunda.

Undeva in multivers, exista acea varianta a mea care nu a facut nici o greseala. Nu trebuie decat sa o caut, iar deciziile precis directionate ma vor duce "din tab in tab", din univers in univers, acolo unde vreau sa fiu.

Nu exista, de fapt, nici un paradox in faptul ca traim in universuri paralele, chiar unii langa altii.

Sper sa va intalnesc si pe voi toti acolo si sa bem impreuna un ceai, sa depanam povesti despre toate locurile strabatute, despre oamenii pe care i-am cunoscut, primejdiile prin care am trecut.

Sing me a song

Muzica e balsam si otrava, nu doar o lungime de unda care sa ne incante mai mult sau mai putin auzul. Muzica e vibratie, e mesaj complex, care ajunge la tinta mai repede decat orice alt mesaj: direct in suflet. Frumusetea ei pe muchie de cutit ne insoteste in fiecare clipa a trecerii noastre. Ne cheama prin cantec atat sirene din regatul inghetat, cat si ingeri luminosi.



Ma intreb daca m-as dezbraca de personalitatea mea ca de foile unei cepe, cum s-ar arata esenta care s-a ascuns dedesubt si ii spun Eu? Ce culoare are? Cum suna?

Cadouri si premii

Zilele astea am tras concluzia pretioasa ca cel mai important lucru pe care acest blog mi-l ofera este comunicarea si comunitatea, acea senzatie calduroasa si balsamica pe care ti-o da faptul ca ceea ce spui/scrii conteaza pentru cineva. V-am simtit alaturi si va multumesc pentru gandurile bune si gesturile prietenesti.

Nu in ultimul rand Special thanks pentru doua doamne deosebite:

Ana



si

Mel

Cel mai haios cadou de ziua mea

Florin mi-a facut ieri o dedicatie, care - trebuie sa admit - este cel mai haios cadou pe care l-am primit vreodata de ziua mea. Probabil ca il merit :-))))

3 decenii trecute fix

As fi vrut sa scriu ceva destept, sa trec in revista ce am facut, ce nu am facut, ce imi doresc sau ce imi planuiesc ... dar e o zi in care prefer sa evit orice explorare a profunzimilor si sa lenevesc aici la suprafata, cu o felie de tort si o conversatie placuta.

Sinestezie

Foto: Gabi

Zilele s-au scurtat, concentrand in ele – ca un sambure – mirosul umed si apasator al toamnei.

Cand am iesit, dimineata alburie si laptoasa mi-a patruns prin haine, trezindu-ma din amorteala sfarsitului de saptamana. Am suspinat, concluzionand ca a sosit vremea sosetelor de lana si a dovleacului la cuptor.

Gustul toamnei e dulce-amarui, ca si coaja de portocale din prajitura facuta ieri.

Nebunii in ceas tarziu

Hei! Dormiti cu totii?

Eu am ceva treaba la calculator si umpic de chef de vorba ca sa nu ma ia cu somn. Intre timp niste musculite obraznice ma survoleaza insistent. Dau nervos din maini dupa ele de vreun sfert de ora.

Probabil din cauza asta mi-a venit brusc in minte melodia asta:



Si pentru ca m-a luat inspiratie britanica dupa piesa asta, ma duc sa imi fac un Earl Grey.

Si ca sa demostrez ca intr-adevar sunt pe cale sa ma dilesc, va povestesc ca alaltaieri mi s-a pus pata ca trebuie sa invat sa tricotez. Fiindca am gasit modelul asta. Stiu eu de prin copilarie ceva tehnici de baza - si cam atat. Evident, nu am inteles o iota din explicatiile de pe siteul respectiv. Si nici cum se face modelul "crocus bud". Atat de tare m-a obsedat chestia asta si atat am incercat sa ma prind, incat toata noaptea am tricotat in vis. M-am trezit obosita. In final - nu stiu exact cum - m-am prins! Nu stiu la ce imi va folosi, caci ma indoiesc ca voi avea vreme sa si execut ceva. E clar - sunt razna.

joc de toamna

foto: Ben Goossens

dupa amiaza lenesa de vineri, frunze uscate mi se incalcesc in par

soarele a uitat de toamna si ne rasfata - inca putin

miroase a dulce si ars, acadele si muguri de pin

va pun un secret: clepsidra nu curge pe orizontala!

this is the beginning of forever

Din nou, despre responsabilitate

Suntem responsabili pentru ceea ce vor deveni copiii nostri, pentru lumea pe care ei o vor cladi, chiar inainte ca ei sa se fi nascut.

Scriitura si responsabilitatea

Am incercat asta-vara sa citesc Portretul lui Dorian Gray. Da, stiu. Sunt naspa ca nu l-am citit inca. Nu stiu daca o voi face vreodata, desi probabil mi-ar place romanul. Dar nu am reusit sa trec de ce transmite autorul in prefata - o polologhie in care sustine cauza artei pentru arta si ne cere sa ignoram moralitatea, etica, valorile ideilor povestii continute.

Candva as fi putut trece peste toate astea, as fi putut trece si acum si chiar as fi savurat lectura. Dar vehementa lui de a-mi baga pe gat idei in care nu cred, m-a blocat. Eu cred in responsabilitatea cuvantului scris, a ideii transmise. Daca sunt responsabila pentru mine - ce gandesc, cu ce imi incarc mintea, sistemul, energia, viata - cu atat mai responsabila sunt pentru ce emit si influenteaza pe cei de langa mine, care recetpeaza mesajul.

NU cred in relativismul valorilor, NU cred in adevaruri personale (Adevarul este Adevar si punct!), NU cred in Dumnezeu personal, caci El este Cel care este, adica Unul. NU cred intr-o lume cu coloana vertrebrala a unei moluste. Valorile sunt valori, din orice unghi le-ai privi. Desigur, cei care se trickuie singuri, ma vor intreba: dar cine le defineste ca atare? NU cred intr-un Bine relativ. Caci stim cu totii ce e Bine si ce e Rau, chiar daca ne ascundem dupa degetele, nu-i asa?

Sa ne reintoarcem la carti, totusi. Azi m-am bucurat ca nu sunt singura nebuna care crede in responsabilitatea cartii si scriitorului, caci am dat peste urmatoarele randuri pe www.bookblog.ro:

CEVA DE DINCOLO DE PAGINI

Redusă la stadiul de simplu gadget – alături de telefon mobil, mp3 player şi, eventual, tenişi Converse, cartea nu mai promite cunoaştere, ci doar o „experienţă”, fireşte, „inedită”. Conţinutul cărţii contează mai puţin, ideile sau morala (scuze, am jignit pe cineva când am spus „morală”?) se volatilizează în atmosfera rarefiată a cărţii-produs care-ţi promite să te zguduie, să-ţi dea senzaţii tari, să te răvăşească.

Mai mult decât atât, se pune un tot mai mare accent pe lectură ca o experienţă a simţurilor, la al cărei succes contribuie ceaiul aromat sau cafeaua tare, muzica din fundal, lumina caldă… Pentru omul secolului nostru, a citi este doar un alt mod de relaxare şi de abandonare a sinelui unor senzaţii. Şi aceasta este o schimbare majoră a sensului citirii. Sigur, cartea, ca obiect, poartă cu ea un farmec pe care nu-l va putea egala vreodată nici un alt suport pentru text…

Cum să nu-ţi fie drag de cartea veche, să nu-ţi placă să o auzi trosnind-şoptind când o răsfoieşti, să îţi plimbi privirea pe galbenul timid, de bătrâneţe discret-tomnatică a paginii. (Chiar mă vizitează, din când în când, în contemplaţia trecătoare, gândul straniu că nu există nici o diferenţă majoră între o carte nouă – mirosind a fabrică, a artificial, cu coperta lucioasă pentru producerea căreia s-a consumat mai mult timp decât pentru corectura ortografică – şi specia la fel de bizară a femeii-corporate, împachetată sec în costum business şi în speranţe de “realizări pe plan profesional”**. Dar asta e altă poveste…) Cert e că a acorda întâietate experienţei vizuale sau tactile în detrimentul substanţei e totuna cu vorba bătrânelor care complimentează răposatul la înmormântare pentru cât de frumos e el, chiar şi aşa, ţeapăn, movuliu, elegant, orizontal şi greu ca o piatră de moară.

Efectul pervers al acestui fapt este că cititorul, pardon, consumatorul rămâne, cumva inconştient, cu iluzia că o carte, la fel ca orice alt zorzon, este neutră, finită, consumabilă, controlabilă în toate manifestările ei. On/Off. Or, aici intervine surpriza. Cartea soft, cartea-produs, deşi denaturată, sterilizată de talent şi vaccinată împotriva bunului simţ, rămâne purtătoare de idei (uneori bune, adeseori nu, puţin contează aici).

O carte, de fapt, nu e doar o carte. Nici un produs „artistic” al omului (nu mai vorbim de creaţie) nu este egal cu sine. (Nu este scopul acestui articol comparaţia dintre creaţie şi produs. Oricum, nu îţi trebuie doctorat în filozofia culturii ca să vezi că nu e chiar normal ca Paulo Coelho să ajungă mentor de generaţie şi că multe din autorităţile culturale naţionale universale emană cu morgă vaste stupidităţi.***) O simfonie nu este doar o înşiruire perfectă de note şi accente, o pictură nu este egală cu suma culorilor aruncate pe pânză. Un om nu este sinonim cu anatomia, fiziologia sau, de dragul rimei, ideologia lui. Structura nu este acelaşi lucru cu identitatea, dintr-un motiv destul de simplu: identitatea conţine sensul, structura îl maschează. A nu înţelege acest lucru înseamnă a fi în poziţia grănicerului care i-a taxat suplimentar Pasărea în spaţiu lui Brâncuşi pentru că, în viziunea funcţionarului, sculptura semăna cu o banală ţeavă.

Dacă obişnuim să ne închipuim cartea ca pe o lume, nu va fi greu să vedem că această lume – oricât de incoerent sau absurd a fost ea plăsmuită de autorul dornic de glorie postumă şi de cecuri antume – această lume e înconjurată, precum (încă) frumoasa (încă a) noastră (încă) planetă de o atmosferă ciuruită de poluare şi de apocalipsele periodice ale ecologiştilor, de un înveliş de idei, mai ţepene sau mai uşurele, după caz. Şi aici trebuie completat: ne referim aici în special la cazul literaturii, unde ideile sunt diluate, măiastru sau nu, în fluidul poveştii. Dacă acceptăm acest fapt de bun-simţ, vom putea admite, în consecinţă, că orice carte-produs – indiferent dacă este thriller, roman psihologic, de dragoste sau pornografic – formează şi influenţează comportamente, participă la alcătuirea unei noi paradigme şi la instaurarea unor prejudecăţi contemporane. Şi nu înţeleg prin asta că, dacă ai avut ghinionul să nimereşti o dată peste o carte proastă pe care te-ai încăpăţânat să o termini (şi eu am acest obicei prost), e inevitabil să-ţi însuşeşti ideile ei şi să devii, după 200 de pagini, un iremediabil blocat mintal. Factorii care concură la spălarea pe creier cu detergent pe bază de litere sunt mult mai complecşi şi ar merita o analiză separată:

- cititul susţinut de cărţi proaste – orice lucru făcut temeinic are nevoie de un antrenament constant. Întreruperea terapiei de cărţi cartonate cu conspiraţii religioase şi self-help-uri care te ajută să devii un specialist în traversatul străzii poate afecta iremediabil procesul de prostire livrescă. Pentru începători, se recomandă cititul în serie. După Codul lui Da Vinci, citeşte imediat Codul Spart al lui Da Vinci, urmat de Codul Crăpat al lui Da Vinci, Codul Înţepenit al lui Da Vinci, Adevăr şi ficţiune în Codul lui Da Vinci, Ficţiune şi adevăr în Codul lui Da Vinci şi Adevărul ficţiunii în Codul lui Da Vinci. Astfel, vei ajunge bine căptuşit de informaţii culte şi oculte cu care poţi atrage ignoranţii care nici nu ştiu ce tip fain era până la urmă Da Vinci ăsta.

- schimbul de idei cu prietenii – o prostie citită de tine şi asimilată în singurătate poate fi iluzorie. Dar o prostie împărtăşită cu cei din jurul tău, o prostie cu feedback, devine în scurt timp o certitudine. Asta înseamnă să ai principii!

- marketing – e greu să urmezi paşii de mai sus pe baza unor cărţi proaste publicate de edituri mici. Caută cărţile proaste tipărite în zeci sau sute de mii de exemplare de editurile mari. Ai două avantaje: primul este că e mult mai cool să citeşti prostii care se găsesc în orice librărie, decât prostii obscure. Vei da de înţeles, discret, că eşti la curent cu fenomenul. În plus, prostiile publicate de editurile mari arată mai bine, au coperţi meşteşugit DTP-ite şi se asortează mai uşor cu mărgelele, care se asortează la rândul lor cu kufia agăţată la gât şi cu tenişii galbeni cu steluţe purpurii. Al doilea avantaj e că finanţezi prin asta capitalismul corporat, care e foarte bun şi care, se ştie, garantează bunăstarea întregului glob.

Concluzia la care ajungem este că, în esenţă, nu există „carte de divertisment”, în sensul pur al cuvântului. Există, la suprafaţă, cărţi uşoare sau profunde, amuzante sau nu. În miez, însă, nici o carte nu este „benignă”. Dacă tot ne place să ne lăudăm că iubim cărţile, poate nu ar fi rău să nu le subestimăm într-atât încât să le privim doar ca pe nişte simple obiecte care furnizează senzaţii temporare. Da, e un clişeu să spui că „o carte poate schimba viaţa unui om”. Sigur că o poate schimba. Şi în mai bine, şi în mai rău.

Scris de Silviu Man

**Asocierea nu e, poate, lipsită de noimă. Nici cartea-produs, nici femeia-corporate, nu au lirism. Produse industriale, ambele sunt rezultatul îndepărtării de fire. Cartea nu mai e responsabilă de cunoaştere, ci de entertainment. Femeia-corporate nu mai e responsabilă de viaţă şi de ocrotirea ei, ci de bugetul casnic. Distanţate de complexitatea pe care o presupunea rostul lor firesc, ambele ajung să îndeplinească o simplă funcţie. Şi ca să mai îndulcim puţin comparaţia, putem spune că ambele se citesc la fel de uşor.

*** Oricât spun unii că într-un capitalism diafan ca al nostru, oricine poate să-şi aleagă orice/ nu-ţi place, nu citi/ nu te obligă nimeni, nu cred că „avem de unde alege”. Pentru a avea de unde alege, cartea bună ar trebuie să fie la fel de bine reprezentată precum cartea proastă. Dar cărţile bune sunt mai degrabă tolerate printre cărţile proaste. Un exemplu foarte la îndemână este binecunoscutul 1984 al lui Orwell – citit de mulţi, înţeles de puţini, asumat de mai nimeni. Şi asta pentru că Orwell e citit în grila de lectură impusă de supraabundenta carte-produs: just for fun. Nu pentru luciditatea lui e admirat autorul, ci pentru că a reuşit să producă un thriller social foarte realist…

Curajul de a trai

Nu aveam de cateva zile nici un chef de scris. Am racit si parca inspiratia s-a dus si ea, lichefiata ... hihi.

Dar m-am lasat cuprinsa de entuziasm, cand am vazut ca sunt oameni care au curajul sa traiasca ceea ce eu am visat: un cuplu de romani, care traiesc pe malul oceanului in Brazilia intr-un eco-village, o viata simpla, dezbracata de toate mizeriile, frustrarile, poluarile umane si fizice ale orasului modern. Au avut curajul sa traiasca altfel si nu cred ca regreta nici o clipa din noua lor viata. Citindu-le blogul, iti dai seama ca "viata e in alta parte". Acolo unde poti sa o traiesti, clipa de clipa, cu bucurie, in iubire. Acolo unde lucrurile care te inconjoara te incarca de Bine si nu te darama.

Fiecare dintre noi poate trai intr-un "balon roz" undeva sub soare, ceea ce lipseste este doar schimbarea radicala a modului cum privim viata.

Simfonia aromelor

Foto: noul meu raft pentru mirodenii si ceaiuri

Iubesc bucataria ca spatiu (nu-i asa ca toate petrecerile reusite incep si se termina in bucatarie?) si bucataritul, de aceea va divulg cate un secret din bucataria familiei mele.

Secretele bucatariei pe care le gasesc cele mai importante sunt mirodeniile, aromele, condimentele, plantele aceastea fantastice care dau savoare si ne gadila simturile.

Zilele mele nu ar fi la fel fara ele: fara salvie in salata mea preferata, fara busuioc in supa de rosii, fara curry in orez, fara piperul verde in sosuri, fara ghimbir in puiul dulce-acrisor, fara rozmarin in aluatul de pizza. Mirodeniile sunt cele care ma inspira in inventarea unor noi retete, savoarea lor "se cere" in preparatele mele. E o adevarata alchimie pregatirea hranei, iar relatia mea cu mirodeniile are o semnificatie aparte in acest proces.

Va divulg si preferatele mele: salvia, pe care o ador in salata de rosii si rozmarinul, care da un gust de neuitat aluatului de paine sau pizza.

Beauty lies in the detail

Scrisoarea lui Alexandru Vlahuta catre fiica sa

[Mi-a placut atat de mult, incat trebuie sa impartasesc cu voi, in speranta ca vom reusi cu totii sa fim parinti la fel de buni]


foto: copy of Vermeer

Sa traiesti Mimilica draga, sa fii buna, sa fii buna pentru ca sa poti fii fericita!

Cei rai nu pot fi fericiti. Ei pot avea satisfactii, placeri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru ca mai intai nu pot fi iubiti si al doilea…al doilea, de! Norocul si celelalte pere malaiete, care se aseamana cu el, vin de afara, de la oameni, de la imprejurari, asupra carora, n-ai nici o stapanire si nici o putere, pe cand fericirea, adevarata fericire, in tine rasare si in tine infloreste si leaga rod cand ti-ai pregatit sufletul pentru el. Si pregatirea aceasta e opera de fiecare clipa.Cand pierzi rabdarea imprastii tot ce ai insirat si iar trebuie sa o iei de la capat. De aceea vezi atat de putini oameni fericiti…. ATATIA CAT MERITA.

A, daca nu ne-am iubi pe noi fara masura, daca n-am face atata caz de persoana noastra si daca ne-am dojeni de cate ori am mintit, sau ne-am surprins asupra unei rautai, ori asupra unei fapte urate, daca in sfarsit, ne-am examina mai des si mai cu nepatimire(lesne-i de zis!), am ajunge sa razuim din noi, partea aceea de prostie fudula, de rautate si de necinste murdara, din care se ingrasa dobitocul ce se lafaieste in nobila noastra faptura.

Se stie ca durerea este un minunat sfatuitor. Cine-i mai deschis la minte trage invatatura si din durerile altora.

Eu am mare incredere in vointa ta. Ramane sa stii doar ce vrei. Si vad ca ai inceput sa stii si asta. Doamne, ce bine-mi pare ca ai inceput sa te observi, sa-ti faci singura mustrari si sa-ti cauti vina.

Asa, Mimilica draga, cearta-te de cate ori te simti egoista, de cate ori te musca de inima sarpele rautatii, al invidiei si al minciunii. Fii aspra cu tine, dreapta cu prietenii si suflet larg, cu cei rai. Fa-te mica, fa-te neinsemnata, de cate ori desertaciunea te indeamna sa strigi:”Uitati-va la mine!”, Dar mai ales as vrea sa scriu, de-a dreptul in sufletul tau aceasta: “Sa nu faci o fapta a carei amintire te-ar putea face vreodata sa rosesti”. Nu e triumf pe lume, nici multumire mai deplina, ca o constiinta curata.

Pastreaza scrisoarea asta. Cand vei fi trait cincizeci de ani ai sa o intelegi mai bine. Sa dea Dumnezeu sa o citesti si atunci cu sufletul senin de azi!
Te imbratisez cu drag,

A. Vlahuta

Culorile toamnei

(Avertisment pentru domni: aceasta postare are un caracter mai degraba feminin)

Poate pentru ca m-am nascut toamna, este acesta anotimpul care imi merge la suflet atat de adanc. Toamna, caldura torida a verii coboara in suflet si ne incalzeste zilele de acolo, alaturi de o carte buna si o cana de ceai fierbinte. Iubesc cerul de un albastru perfect in septembrie, dar si ceata serilor de toamna tarzie, cand rasuflarea danseaza in norisori alburii pe strazile goale.

Unul din calitatile preferate ale toamnei sunt culorile: calde, aromate, fermecatoare, pasionale, dar o pasiune mocnita - nu una data in vileag la prima vedere. Ma bucur de toamna si pentru ca acum pot sa imi port culorile preferate (pentru vestimentatie si accesorii) mai des: nuantele naturale, de la bej la diverse nuante de maro, kaki, caramiziu, cenusiu.

Daca e sa va ilustrez cum imi place mie sa ies la plimbare toamna, un trench de la Burberry ar fi perfect:


foto: Burberry

Iar ca accesoriu, o geanta, neaparat maro (sau poate mov?) si foarte mare. Se stie ca in geanta unei femei se poate gasi cam orice. Da. Nici gentile mele nu fac exceptie. Chiar si intr-una mica gasesc loc sa inghesui: pixuri, chei, notes, guma de mestecat, portofel, accesorii de par, telefoane, rujuri si alte accesorii feminine, bilete si biletele care poate ar trebui sa nu le arunc (hehe - le arunc in final peste vreun an). Ia sa vedem, ce mai gasim - alt carnetel, servetele, picaturi de nas, dropsuri fara zahar. Repet, este vorba despre o gentuta mica.

In concluzie, toamna aceasta imi doresc o geanta mare-mare in care sa imi arunc acele lucruri (in)utile pe care o femeie trebuie sa le aibe intotdeauna cu ea, care sa se potriveasca perfect cu cele 2 trenchuri - unul bej, unul maro - pe care le iubesc.

Prima mea zi de scoala

Dupa ce, se pare, v-am plictisit ingrozitor cu primele mele lecturi, continui seria cu prima mea zi de scoala. Nu m-as fi gandit la ea, daca nu era un challenge gigelistic pe aceasta tema.

Am lecturat cateva experiente traumatizante relatate cu aceasta ocazie si am inceput sa dau drumul fuiorului memoriei de lunga durata si sa sapatoresc adanc prin mintea mea. Experienta mea deunazi cu amintirea cartii favorite din copilarie recunosc ca mi-a fost de ajutor sa reimprospatez amintirea acelor vremuri.

Din pacate sau din fericire, trebuie sa fac nota discordanta fata de majoritate la aceasta tema gigelistica: nu m-a traumatizat prima zi de scoala sub nici o forma. O asteptasem de multa vreme deja, pentru ca vroiam neaparat sa invat sa scriu. Stiam deja cateva litere de tipar, dar vroiam sa scriu de mana, ca si cei mari. Mi se parea atat de fascinant, incat abia asteptam sa pot sa fac si eu asta.

In plus, mi-au placut de atunci si pana acuma rechizitele: stilouri, pixuri, din ce in ce mai multe si mai diverse de-a lungul timpului. Pe atunci stilourile chinezesti, cariocile romanesti care se uscau mult prea repede, caietele puse in coperti din hartie de culoare indigo, etichete lipite cu aracet sau albus de ou ... mie imi fac placere aceste amintiri, iar azi abia astept sa inceapa scoala fiicei mele, caci de fiecare data ma bucur sa ii cumpar rechizitele pentru noul an. Cand am invatat in sfarsit sa scriu, era deliciul meu sa scriu la inceperea scolii numele meu si clasa pe fiecare eticheta.




Ai mei m-au dat la scoala in limba germana, colegii mei in majoritate si invatatoarea fiind svabi, asadar blonzi. Eu cu cei cativa de alt neam - bruneti de diferite nuante. Fiind jumatate unguroaica (nu cred ca mai e un mister dupa ce v-am innebunit cu piticul Csipike), tovarasa s-a gandit sa ma aseze in banca cu o alta unguroaica - Beatrice. O tin minte cu claritate cum ma dadacea in prima zi de scoala, aranjandu-mi funditele alea albe comuniste si nelipsita cordeluta. Imi parea extrem de agasanta ca prima impresie, dar in timp am ajuns sa ne imprietenim. Nu am ramas colege de banca decat o perioada scurta, insa.

O alta amintire foarte vie este penarul de lemn cu ceva soarece desenat pe el. Mi se pare ceva fascinant acel penar. Doamna ne-a povestit cate ceva despre el si rechizitele care il umpleau. Apoi ne-a intrebat ce litere cunoastem si ni le scria pe tabla. Parca ar fi fost ieri - tin minte cum i-am spus litera "R", caci imi place cum suna si stiam sa o scriu de tipar.

Tova - Anna Prunes - era o femeie calda, intelegatoare, dar stricta ca orice nemtoaica. Cadrul era clar, de la el nu era abatare: reguli, disciplina, dar nu exagera in nimic. Nu ne-a dezvoltat creativitatea sau initiativa, dar ceea ce ne-a invatat, a facut-o temeinic si pentru totdeauna. Poate de aceea amintirea primei zile de scoala pentru mine este una placuta.

Daca mi-ar fi fost invatatoare scorpia de la clasa vecina, cu siguranta povestea ar fi fost complet diferita. O chema Hoffmann, locuia aproape de mine si era spaima scolii. Cand tova noastra era bolnava, doamna Hoffmann ne supraveghea si ne lovea cu toata puterea ei peste palme cu batul de bambus daca vorbeam in ore. Singurul lucru care ma oprea din a ma revolta era gandul ca tova noastra se va intoarce repede la noi. V-am povestit despre Frau Hoffmann ca sa nu ramaneti cu impresia ca ar fi fost totul doar bomboane si delicii scoala in cazul meu.

Inspre vara - recunosc - ma plictiseam de ea ca de mere padurete si abia asteptam vacanta cea luuunga, dar in 15 septembrie intotdeuna ma apuca asa un elan si un drag de scoala si toate ale ei. Chiar si acum este la fel pentru mine - spre dezaprobarea fiice mele, eleva in clasa a III-a.

Prima mea carte

Am tot dat in ultima vreme peste lepse cu carti, postari, recenzii si alte cele. Despre citit, carti, cele care ne-au format, ne-au modelat, ne-au crescut. De exemplu la Florin, care a castigat si un premiu in calitate de blogger cititor.

Si cum subiectul s-a tot invartit prin blogosfera si mi-a facut placere, mi-am amintit dintr-o data aseara care a fost prima carte pe care am citit-o: Csipike, piticul urias, roman pentru copii de Fodor Sandor.




L-am citit in limba maghiara, desi nu am facut scoala in limba maghiara. Nici nu stiu daca eram la scoala deja pe atunci. Imi amintesc insa ca stiam deja cartea aproape pe dinafara, de atatea ori mi-o citisera mama si bunica. De fiecare data cand eram in pat bolnava, de fiecare data cand aveau timp sa imi citeasca, eu il vroiam pe "Csipike". Imi aduc aminte cu atata claritate cum absorbeam fiecare cuvant, cum stiam fiecare liniuta din fiecare poza, cum ai mei se plictisera deja sa il citeasca si ma rugau sa mai vreau sa ascult si altceva.



Reconstituind acestea, mi-am dat seama ca din cauza lui Csipike pentru mine copilaria are o legatura indisolubila de lumea vrajita a padurii, cu animale, pitici si zane, intr-o lume colorata, de basm si foarte vesela. Iar casa ideala pentru mine este casa rustica, casa piticilor din povestea preferata a copilariei.



Andersen si Grimm imi placeau, dar aveau partea lor inspaimantatoare si/sau trista. In lumea lui Csipike insa totul era prietenos si simpatic, prietenul Kukucsi era mereu pe aproape cu un sfat iar zana Tipetupa era dragalasa si mereu pusa pe sotii. Cu acea lume adanc intiparita in inconstient am crescut si am cautat-o mereu.




Care a fost prima ta carte si cum te-a influentat?