luni, 28 septembrie 2009

Curajul de a trai



Nu aveam de cateva zile nici un chef de scris. Am racit si parca inspiratia s-a dus si ea, lichefiata ... hihi.

Dar m-am lasat cuprinsa de entuziasm, cand am vazut ca sunt oameni care au curajul sa traiasca ceea ce eu am visat: un cuplu de romani, care traiesc pe malul oceanului in Brazilia intr-un eco-village, o viata simpla, dezbracata de toate mizeriile, frustrarile, poluarile umane si fizice ale orasului modern. Au avut curajul sa traiasca altfel si nu cred ca regreta nici o clipa din noua lor viata. Citindu-le blogul, iti dai seama ca "viata e in alta parte". Acolo unde poti sa o traiesti, clipa de clipa, cu bucurie, in iubire. Acolo unde lucrurile care te inconjoara te incarca de Bine si nu te darama.

Fiecare dintre noi poate trai intr-un "balon roz" undeva sub soare, ceea ce lipseste este doar schimbarea radicala a modului cum privim viata.

miercuri, 23 septembrie 2009

Simfonia aromelor


Foto: noul meu raft pentru mirodenii si ceaiuri

Iubesc bucataria ca spatiu (nu-i asa ca toate petrecerile reusite incep si se termina in bucatarie?) si bucataritul, de aceea va divulg cate un secret din bucataria familiei mele.

Secretele bucatariei pe care le gasesc cele mai importante sunt mirodeniile, aromele, condimentele, plantele aceastea fantastice care dau savoare si ne gadila simturile.

Zilele mele nu ar fi la fel fara ele: fara salvie in salata mea preferata, fara busuioc in supa de rosii, fara curry in orez, fara piperul verde in sosuri, fara ghimbir in puiul dulce-acrisor, fara rozmarin in aluatul de pizza. Mirodeniile sunt cele care ma inspira in inventarea unor noi retete, savoarea lor "se cere" in preparatele mele. E o adevarata alchimie pregatirea hranei, iar relatia mea cu mirodeniile are o semnificatie aparte in acest proces.

Va divulg si preferatele mele: salvia, pe care o ador in salata de rosii si rozmarinul, care da un gust de neuitat aluatului de paine sau pizza.

Beauty lies in the detail

luni, 21 septembrie 2009

Scrisoarea lui Alexandru Vlahuta catre fiica sa

[Mi-a placut atat de mult, incat trebuie sa impartasesc cu voi, in speranta ca vom reusi cu totii sa fim parinti la fel de buni]


foto: copy of Vermeer

Sa traiesti Mimilica draga, sa fii buna, sa fii buna pentru ca sa poti fii fericita!

Cei rai nu pot fi fericiti. Ei pot avea satisfactii, placeri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru ca mai intai nu pot fi iubiti si al doilea…al doilea, de! Norocul si celelalte pere malaiete, care se aseamana cu el, vin de afara, de la oameni, de la imprejurari, asupra carora, n-ai nici o stapanire si nici o putere, pe cand fericirea, adevarata fericire, in tine rasare si in tine infloreste si leaga rod cand ti-ai pregatit sufletul pentru el. Si pregatirea aceasta e opera de fiecare clipa.Cand pierzi rabdarea imprastii tot ce ai insirat si iar trebuie sa o iei de la capat. De aceea vezi atat de putini oameni fericiti…. ATATIA CAT MERITA.

A, daca nu ne-am iubi pe noi fara masura, daca n-am face atata caz de persoana noastra si daca ne-am dojeni de cate ori am mintit, sau ne-am surprins asupra unei rautai, ori asupra unei fapte urate, daca in sfarsit, ne-am examina mai des si mai cu nepatimire(lesne-i de zis!), am ajunge sa razuim din noi, partea aceea de prostie fudula, de rautate si de necinste murdara, din care se ingrasa dobitocul ce se lafaieste in nobila noastra faptura.

Se stie ca durerea este un minunat sfatuitor. Cine-i mai deschis la minte trage invatatura si din durerile altora.

Eu am mare incredere in vointa ta. Ramane sa stii doar ce vrei. Si vad ca ai inceput sa stii si asta. Doamne, ce bine-mi pare ca ai inceput sa te observi, sa-ti faci singura mustrari si sa-ti cauti vina.

Asa, Mimilica draga, cearta-te de cate ori te simti egoista, de cate ori te musca de inima sarpele rautatii, al invidiei si al minciunii. Fii aspra cu tine, dreapta cu prietenii si suflet larg, cu cei rai. Fa-te mica, fa-te neinsemnata, de cate ori desertaciunea te indeamna sa strigi:”Uitati-va la mine!”, Dar mai ales as vrea sa scriu, de-a dreptul in sufletul tau aceasta: “Sa nu faci o fapta a carei amintire te-ar putea face vreodata sa rosesti”. Nu e triumf pe lume, nici multumire mai deplina, ca o constiinta curata.

Pastreaza scrisoarea asta. Cand vei fi trait cincizeci de ani ai sa o intelegi mai bine. Sa dea Dumnezeu sa o citesti si atunci cu sufletul senin de azi!
Te imbratisez cu drag,

A. Vlahuta

vineri, 18 septembrie 2009

Culorile toamnei

(Avertisment pentru domni: aceasta postare are un caracter mai degraba feminin)

Poate pentru ca m-am nascut toamna, este acesta anotimpul care imi merge la suflet atat de adanc. Toamna, caldura torida a verii coboara in suflet si ne incalzeste zilele de acolo, alaturi de o carte buna si o cana de ceai fierbinte. Iubesc cerul de un albastru perfect in septembrie, dar si ceata serilor de toamna tarzie, cand rasuflarea danseaza in norisori alburii pe strazile goale.

Unul din calitatile preferate ale toamnei sunt culorile: calde, aromate, fermecatoare, pasionale, dar o pasiune mocnita - nu una data in vileag la prima vedere. Ma bucur de toamna si pentru ca acum pot sa imi port culorile preferate (pentru vestimentatie si accesorii) mai des: nuantele naturale, de la bej la diverse nuante de maro, kaki, caramiziu, cenusiu.

Daca e sa va ilustrez cum imi place mie sa ies la plimbare toamna, un trench de la Burberry ar fi perfect:


foto: Burberry

Iar ca accesoriu, o geanta, neaparat maro (sau poate mov?) si foarte mare. Se stie ca in geanta unei femei se poate gasi cam orice. Da. Nici gentile mele nu fac exceptie. Chiar si intr-una mica gasesc loc sa inghesui: pixuri, chei, notes, guma de mestecat, portofel, accesorii de par, telefoane, rujuri si alte accesorii feminine, bilete si biletele care poate ar trebui sa nu le arunc (hehe - le arunc in final peste vreun an). Ia sa vedem, ce mai gasim - alt carnetel, servetele, picaturi de nas, dropsuri fara zahar. Repet, este vorba despre o gentuta mica.

In concluzie, toamna aceasta imi doresc o geanta mare-mare in care sa imi arunc acele lucruri (in)utile pe care o femeie trebuie sa le aibe intotdeauna cu ea, care sa se potriveasca perfect cu cele 2 trenchuri - unul bej, unul maro - pe care le iubesc.

miercuri, 16 septembrie 2009

Prima mea zi de scoala



Dupa ce, se pare, v-am plictisit ingrozitor cu primele mele lecturi, continui seria cu prima mea zi de scoala. Nu m-as fi gandit la ea, daca nu era un challenge gigelistic pe aceasta tema.

Am lecturat cateva experiente traumatizante relatate cu aceasta ocazie si am inceput sa dau drumul fuiorului memoriei de lunga durata si sa sapatoresc adanc prin mintea mea. Experienta mea deunazi cu amintirea cartii favorite din copilarie recunosc ca mi-a fost de ajutor sa reimprospatez amintirea acelor vremuri.

Din pacate sau din fericire, trebuie sa fac nota discordanta fata de majoritate la aceasta tema gigelistica: nu m-a traumatizat prima zi de scoala sub nici o forma. O asteptasem de multa vreme deja, pentru ca vroiam neaparat sa invat sa scriu. Stiam deja cateva litere de tipar, dar vroiam sa scriu de mana, ca si cei mari. Mi se parea atat de fascinant, incat abia asteptam sa pot sa fac si eu asta.

In plus, mi-au placut de atunci si pana acuma rechizitele: stilouri, pixuri, din ce in ce mai multe si mai diverse de-a lungul timpului. Pe atunci stilourile chinezesti, cariocile romanesti care se uscau mult prea repede, caietele puse in coperti din hartie de culoare indigo, etichete lipite cu aracet sau albus de ou ... mie imi fac placere aceste amintiri, iar azi abia astept sa inceapa scoala fiicei mele, caci de fiecare data ma bucur sa ii cumpar rechizitele pentru noul an. Cand am invatat in sfarsit sa scriu, era deliciul meu sa scriu la inceperea scolii numele meu si clasa pe fiecare eticheta.




Ai mei m-au dat la scoala in limba germana, colegii mei in majoritate si invatatoarea fiind svabi, asadar blonzi. Eu cu cei cativa de alt neam - bruneti de diferite nuante. Fiind jumatate unguroaica (nu cred ca mai e un mister dupa ce v-am innebunit cu piticul Csipike), tovarasa s-a gandit sa ma aseze in banca cu o alta unguroaica - Beatrice. O tin minte cu claritate cum ma dadacea in prima zi de scoala, aranjandu-mi funditele alea albe comuniste si nelipsita cordeluta. Imi parea extrem de agasanta ca prima impresie, dar in timp am ajuns sa ne imprietenim. Nu am ramas colege de banca decat o perioada scurta, insa.

O alta amintire foarte vie este penarul de lemn cu ceva soarece desenat pe el. Mi se pare ceva fascinant acel penar. Doamna ne-a povestit cate ceva despre el si rechizitele care il umpleau. Apoi ne-a intrebat ce litere cunoastem si ni le scria pe tabla. Parca ar fi fost ieri - tin minte cum i-am spus litera "R", caci imi place cum suna si stiam sa o scriu de tipar.

Tova - Anna Prunes - era o femeie calda, intelegatoare, dar stricta ca orice nemtoaica. Cadrul era clar, de la el nu era abatare: reguli, disciplina, dar nu exagera in nimic. Nu ne-a dezvoltat creativitatea sau initiativa, dar ceea ce ne-a invatat, a facut-o temeinic si pentru totdeauna. Poate de aceea amintirea primei zile de scoala pentru mine este una placuta.

Daca mi-ar fi fost invatatoare scorpia de la clasa vecina, cu siguranta povestea ar fi fost complet diferita. O chema Hoffmann, locuia aproape de mine si era spaima scolii. Cand tova noastra era bolnava, doamna Hoffmann ne supraveghea si ne lovea cu toata puterea ei peste palme cu batul de bambus daca vorbeam in ore. Singurul lucru care ma oprea din a ma revolta era gandul ca tova noastra se va intoarce repede la noi. V-am povestit despre Frau Hoffmann ca sa nu ramaneti cu impresia ca ar fi fost totul doar bomboane si delicii scoala in cazul meu.

Inspre vara - recunosc - ma plictiseam de ea ca de mere padurete si abia asteptam vacanta cea luuunga, dar in 15 septembrie intotdeuna ma apuca asa un elan si un drag de scoala si toate ale ei. Chiar si acum este la fel pentru mine - spre dezaprobarea fiice mele, eleva in clasa a III-a.

luni, 14 septembrie 2009

Prima mea carte

Am tot dat in ultima vreme peste lepse cu carti, postari, recenzii si alte cele. Despre citit, carti, cele care ne-au format, ne-au modelat, ne-au crescut. De exemplu la Florin, care a castigat si un premiu in calitate de blogger cititor.

Si cum subiectul s-a tot invartit prin blogosfera si mi-a facut placere, mi-am amintit dintr-o data aseara care a fost prima carte pe care am citit-o: Csipike, piticul urias, roman pentru copii de Fodor Sandor.




L-am citit in limba maghiara, desi nu am facut scoala in limba maghiara. Nici nu stiu daca eram la scoala deja pe atunci. Imi amintesc insa ca stiam deja cartea aproape pe dinafara, de atatea ori mi-o citisera mama si bunica. De fiecare data cand eram in pat bolnava, de fiecare data cand aveau timp sa imi citeasca, eu il vroiam pe "Csipike". Imi aduc aminte cu atata claritate cum absorbeam fiecare cuvant, cum stiam fiecare liniuta din fiecare poza, cum ai mei se plictisera deja sa il citeasca si ma rugau sa mai vreau sa ascult si altceva.



Reconstituind acestea, mi-am dat seama ca din cauza lui Csipike pentru mine copilaria are o legatura indisolubila de lumea vrajita a padurii, cu animale, pitici si zane, intr-o lume colorata, de basm si foarte vesela. Iar casa ideala pentru mine este casa rustica, casa piticilor din povestea preferata a copilariei.



Andersen si Grimm imi placeau, dar aveau partea lor inspaimantatoare si/sau trista. In lumea lui Csipike insa totul era prietenos si simpatic, prietenul Kukucsi era mereu pe aproape cu un sfat iar zana Tipetupa era dragalasa si mereu pusa pe sotii. Cu acea lume adanc intiparita in inconstient am crescut si am cautat-o mereu.




Care a fost prima ta carte si cum te-a influentat?

vineri, 11 septembrie 2009