De toamna tarzie

Tocmai scriam, cand mi-am trantit usa singura in nas.

Ma amuzam, oarecum, ca a ramas articolul cu Martisorul ... desi trecem imediat la colacii de Craciun.

In fine, nu mai am chef sa reiau firul auto-discutiei pierdute.

Va las doar cu o poza draguta de sezon si cu vremea griulie de afara.

Mărţişorul. Mărturii şi sensuri arhaice

Obiceiul Mărţişorului intermediază, prin mijloace rituale, trecerea de la iarnă spre (primă)vară. El constă din câteva componente relaţionate între ele, fiecare având funcţii concrete ce conlucrau armonios pentru a se atinge condiţia rituală necesară trecerii unui important şi dificil prag temporal.


Până la mijlocul secolului al XX-lea, sărbătoarea cunoscută acum sub numele de Mărţişor era numită în uzul popular al satelor din Moldova mai frecvent Mart, dar şi Marte, păstrând apropierea fonetică de numele zeului roman Marte, de la care îşi trage numele şi luna martie. Perioada dintre 1 şi 9 (12) martie este cunoscută la români sub denumirea de Zilele Babei Dochia sau Zilele Babelor. Pe vremuri, unele dintre aceste zile erau „specializate”. Astfel, pe 1 martie se ţine Baba de primăvară sau Baba semănatului, pe 2 martie era Baba de vară sau Baba muncii de vară, în vreme ce ziua de 3 martie era consacrată prin tradiţie Babei de toamnă sau a culesului. Se credea că aşa cum vor fi cele trei zile aşa urmau să fie şi cele trei anotimpuri. Alteori, primele patru zile închipuiau toate cele patru anotimpuri.


Potrivit etnologilor, ziua de 1 martie avea valoare de omen, ca ziua de Crăciun şi ca cea de Anul Nou: „Când ajungeam la întâi mart se chema că asta-i Odochia, Baba Odochia. Dimineaţa ne sculam şî începem 12 lucruri, ca la Crăşiun” (informaţie de teren din Republica Moldova culeasă de Varvara Buzilă). Ziua Babei Dochia trebuia neapărat să fie ţinută, prin unele locuri numai torsul fiind permis. Prin alte părţi era strict interzisă şi această treabă de teama ca nu cumva „peste vară puii să se înece în treucă”. Unele femei credeau că fierbând bostan alb şi dându-l de pomană de sufletul Dochiei mai puteau munci şi altceva. Fetele mari care nu-şi doreau soacre rele se sileau din răsputeri să nu muncească deloc pe 1 martie. Oricum, motivaţia celor care nu lucrau în această zi era aceea că altfel Baba Dochia s-ar fi mâniat şi mai tare, scuturându-şi cojoacele vreme de nouă (sau 12) zile la rând!


O altă componentă importantă a zilei de 1 martie privea practicile de purificare. În Moldova, ca şi în întreg spaţiul românesc, împreună cu derularea acţiunilor rituale, oamenii recurgeau şi la puterea cuvântului. Obligatoriu, o anume frază era rostită în această zi pretutindeni. Despre ea amintea şi părintele Simion Florea Marian la sfârşitul veacului al XIX-lea: „Ca să nu te mănânce purecii, la 1 martie înfigi un cuţit în mijlocul pragului, spunând de trei ori: ‹‹Mart în casă, purecii afară!››”


In tradiţia românească mărţişorul apare format dintr-un fir, din două sau chiar din trei fire. Numărul diferit de fire nu este esenţial. Până şi un singur fir de lână, cu rol de mărţişor sau de simbol apotropaic, are deja în sine potenţa unui simbol. El repetă la scară mică ideea de funie, un motiv simbolic la care gândirea simbolică recurge mereu pentru că are o mare capacitate de a opera cu ajutorul instrumentarului simbolic şi are ca rol izolarea sacrului de profan. Firele răsucite ale mărţişorului reprezintă încercarea de a influenţa magic unitatea contrariilor calendaristice: lumină-întuneric, căldură-frig, iarnă-vară, fertilitate-sterilitate. Rostul lui era ca prin împletirea celor două fire, văzute ca forţe universale, să împace contradicţiile, asigurând bunul mers al lumii. Şnurul este un simbol străvechi al generării şi regenerării continue a vieţii.


Tradiţional, mărţişorul era dăruit mai ales copiilor şi fetelor. Există atestări, mai ales pentru zona Olteniei, care arată că mărţişorul era purtat numai de către fetele mari, care, foarte interesant, îl purtau ascuns în sân. Se pare că pe vremuri, în mai toate zonele ţării, mărţişorul a fost purtat şi de către flăcăi (pus de către fetele mari; însă, mai întotdeauna, schimbul era reciproc), bărbaţi şi femei măritate, ba chiar şi de către bătrâni şi bătrâne.


În ultimele secole, mărţişorul a fost purtat de fetele mari şi nevestele tinere pentru a fi sănătoase şi curate ca argintul, albe şi rumene ca florile şi pentru a nu le pârli Soarele de primăvară, crezându-se că „Cine poartă mărţi­şoare, / Nu mai e pârlit de soare!” Însă, altădată, mărţi­şorul era pus în locuri sensibile ale corpului, la băieţi acestea fiind încheieturile mâinilor şi ale picioarelor, iar la fetiţe şi la fetele mari în special gâtul. Flăcăii îl purtau la căciulă sau la pălărie, iar bătrânii la haină sau la mână.


La copii, obiceiul cerea ca mărţişorul să fie pus de către mame înainte de răsăritul soarelui sau măcar o dată cu înroşirea lui. Până la cel de-al doilea război mondial, la 1 martie, toţi copiii, când ieşeau prima dată afară, trebuiau să poarte mărţişoare: „Mărţişorii îi făceau de cu seară şi-i puneau până la răsăritul soarelui la gât şi la mâni”; „La Întâi Mart de dimineaţă tare, până a ieşi soarele, răsuşei două aţe, una roşie şi alta albă, apoi legai un şnur de aista la gât şi la amândouă mâinile. Erai legat în trei locuri” (informaţii din Basarabia; culegător: V. Buzilă). În unele zone ale ţării, mărţişorul nu se punea la 1 martie, ci atunci când apărea pe bolta cerească Craiul Nou (luna nouă).


Originea acestei sărbători ar fi, după unii etnologi, romană, iar după alţii traco-dacă. Întâlnită numai în sud-estul Europei şi în Italia, sărbătoarea are ca punct de plecare străvechi practici rituale, făcând parte dintr-un scenariu amplu şi complex care urmărea înnoirea anului primăvara, la naşterea şi moartea simbolică a Babei Dochia, întruchipare a Marii Zeiţe a Pământului.


Sărbătoarea Mărţişorului este un exemplu aparte de vivacitate culturală a unui simbol obiectivat. Şi-a păstrat esenţa sa ca formă, a rămas un obiect confecţionat din două fire, preponderent în alb şi roşu, chiar dacă i-au fost adăugate elemente complementare. Chiar dacă rosturile vechi de apărare au fost marginalizate s-au păstrat funcţiile lui în socializarea copiilor şi în sporirea comunicării sociale. Comparând informaţiile venite din registrul tradiţiei cu practicile contemporane, se observă tendinţa de a-i reduce funcţiile doar la prima zi din luna martie şi la forţate rosturi estetice. Repunerea mărţişorului în albia tradiţiei ar putea să aibă loc într-un context mai general, context în care oameni şi instituţii responsabili(e) şi-ar dori temeinic să reconsidere, cu ştiinţă curată şi bune intenţii, bogatul nostru bagaj de credinţe şi superstiţii.


Asemenea înaintaşilor noştri de acum 100 de ani, mulţi dintre noi nu mai ştim de ce se confecţionează mărţişoarele sau de ce se păstrează cu încăpăţânare firul împletit în două sau trei „colori”. Desigur, nici nu mai bănuim semnificaţiile culorilor, iar dacă cineva ne-ar spune că, de fapt, roşul e ... negru, l-am privi pe respectivul cu mirare. Aşadar, să încercăm să descifrăm, cu ochii şi sufletul strămoşilor, sensurile mai profunde ce se ascund în albul, negrul, albastrul şi roşul mărţişoa­relor de altădată şi de acum. Insistăm asupra cromaticii mărţişo­rului deoarece, potri­vit pictorului W. Kandinsky, pro­blema culorilor depăşeşte cu mult domeniul esteticului.


Etnograf Marcel Lutic (AFR Iasi)

Preşedinte al Asociaţiei Meşterilor Populari din Moldova

Ce gust are foamea?

Frumos si trist. Si trist. Si frumos.

View this movie at cultureunplugged.com

Pentru Cristina

Am incercat sa cuprind in cuvinte simple si obiective topicul, lasand la o parte tumultul emotional care ma cuprinde. Tehnic vorbind, este banal de simplu sa o ajutam pe Cristina. Si totusi - cat de multi dintre noi sucomba chiar si la asa un gest banal. Stiu, pentru ca si mie mi s-a intamplat de atatea ori sa ignor un apel umanitar.

Cristina are 33 ani si leucemie. E prietena mea si as face multe lucruri ca sa o ajut sa se faca bine. Puteti si voi contribui cu o simpla semnatura ca ea sa fie mai aproape de sanatate, redirectionand cei 2 % din impozitul pe venit catre ONG-ul care strange fonduri pentru cazul ei.

Cristina are nevoie de un transplant de maduva, care se poate face la Timisoara si pe care statul roman il deconteaza, insa cautarea unui donator compatibil in baza de date internationala este un proces anevoios si foarte costisitor (la ordinul zecilor de mii de Euro, in functie de cat de repede se gaseste un donator compatibil).

Formularul il gasiti de descarcat aici. Cei care il completeaza, sunt rugati sa ma contacteze via blog sau email, ca sa facem cumva sa ajunga formularele la mine si apoi la Cristina.

Miezul - continuarea

Intr-un articol pe alta tema (musamalizarea istoriei si manipularea inspre materialism exacerbat) de pe Descopera.ro, am gasit azi o fraza in asentiment cu ceea ce promiteam sa va exprim:

“Este in asentiment cu mersul actual al lucrurilor ca "eu" sa fie in centrul lucrurilor si "mie" sa fie elementul de referinta al existentei. Si tocmai pentru ca "eu" nu este singur, ci sunt sase miliarde ca el, acest lucru duce la izolare, la dezbinare si conflicte, la dominatie si razvratire. Daca eu lupt doar pentru mine, atunci cauza mea nu mai este si a altora, ceea ce ma face sa fiu absolut singur, neunificat in nimic cu altcineva. Desi poate parea desuet, nu este decat aplicarea maximei "Dezbina si stapaneste" la nivel planetar.”

Desi diferit, sirul gandurilor mele sublinia acelasi paradox: cu cat Eul este mai important pentru individ, cu cat el se centreaza in sine si in anexele sinelui (dorinte, emotii, propria corporalitate, posesiuni, cariera – tot ceea ce tine de asa zisa dezvoltare si cult al propriei personalitati), cu atat el devine mai izolat de ceilalti si – implicit – cu ata mai usor va fi de manevrat intr-o oarecare directie de catre o inteligenta mai bine informata si organizata decat el.

Idei, imagini, emotii pot fi cu mare usurinta transmise prin multimi de canale, iar omul modern le asimileaza cu mare receptivitate ca fiind ideile, emotiile, sentimentele si dorintele proprii. In acest conglomerat de cutume sociale, idei vehiculate, imagini ingurgitate chiar si fara a ne dori acest lucru, cine mai poate face diferenta intre ceea ce vine din exterior si ceea ce emerge din interior ca necesitate reala a fiintarii noastre?

Imaginea pe care o am eu despre omul modern este cea a unei fiinte plapande, traind izolat intr-o bula, pe care singur si-o construieste si ai carui pereti sunt tapetati cu tot felul de imagini colorate, care il impiedica sa vada lumea din jur. Putini dintre noi se mai ciocnesc, majoritatea traind izolati in sferele lor aparent protective, fiecare in mica lui lume trista si ingusta, careia i se crede miezul.

In contrast, intr-o lume teocentrica, mijlocul universului este un Principiu Inefabil al Binelui, care are capacitatea de a echilibra existenta fiecarui individ si de a ne uni pe toti in jurul unor valori morale, care nu doar ne protejeaza pe noi ca indivizi, ba chiar sporesc buna-starea tuturor celorlalti.

Dar pentru aceasta fiecare trebuie sa renunte la el insusi ca propriul sau centru. Oare mai este capabil omul modern sa se dea pe sine Binelui tuturor?

Cu totii suntem miezul

Nu am timp de blog ... se vede.

Am fost cu gandul la el, la voi, cititorii ... daca mai sunteti careva pe aici.

Vroiam sa va scriu un articol asa - de tumult interior - caci am adunat multe in mine lunile astea. Multe de comunicat.

Dar am sa fiu foarte-foarte scurta azi.

Am realizat ca omul modern este fundamental SINGUR pentru ca a devenit centrul propriului sau univers. Miezul. Singurul rost.

Si de aici ... Caderea.

Sper sa am timp sa dezvolt ideea cat de curand. Pana atunci, astept pareri.

Despre frumusetea pierduta a vietii - Andrei Plesu

Daca ma gândesc bine, reprosul esential pe care îl am de facut tarii si vremurilor este ca ma împiedica sa ma bucur de frumusetea vietii. Din când în când, îmi dau seama ca traiesc într-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori.

noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri.
Fosnetul frunzelor uscate,translucidit atea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat.

Sunt ocupat. Sunt grabit.
Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza în nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând "situatiunea" : gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei.

Abia daca mai înregistrez desenul ametitor al câte unei siluete feminine, inocente, vreunui surâs, farmecul tacut al câte unui colt de strada.

Am ajuns sa ma comport ca si cum Hrebenciuc si Cozmanca, Sechelariu si Vanghelie, Ciorbea si Mihaela Tatu, Andreea Marin si Adrian Nastase, Constantinescu si Agathon, Talpes si Garcea ar exista cu adevarat.

Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri.

Bomban toata ziua, mi-am pierdut încrederea în virtutile natiei si soarta tarii, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti.

Batrânilor le apar frivol, tinerilor - reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati.

Ma misc, de dimineata pana seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate.
Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta. Respir crispat si pripit, ca într-o etuva. Când cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, în primul rând, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit în prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti între esential si accesoriu, ca, în sfârsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului.

Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mâna a doua, avem conducatori de mâna a doua, traim subpresiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare.

Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am urâtit, ne-am înstrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamântul si oamenii.

Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.