Sunt visele extensia realitatii?

Petrecem o treime din viata dormind. Daca visele noastre sunt reale? Poate catalogarea acestora ca fiind "doar vise" este bazata pe o intelegere gresita a naturii constientei si a realitatii fizice.

“Sunt reala” spune Alice (in Tara Minunilor). “Daca nu as fi, nu as putea plange.”

“Sper ca nu presupui ca acelea sunt lacrimi reale?” intrerupe Tweedledum pe un ton foarte satisfacut.

Luam ca un dat felul in care mintea noastra leaga toate lucrurile impreuna. Tot ce experimentam este un amestec de informatii care apare in mintea noastra. Biocentrism — o noua “teorie despre toate” — ne spune ca spatiul si timpul nu sunt obiectele dure cum credem noi, ci mai degraba instrumentele pe care le foloseste mintea noastra pentru a lega totul impreuna. (nota personala: mai degraba dat, decat instrument, caci altfel am avea optiunea de a le folosi sau nu) Acestea sunt cheia constientei si a faptului ca in experimentele cu particule, spatiul si timpul - si intr-adevar proprietatile materiei insesi - sunt relative observatorului. Atat in starea de vis, cat si in cea de trezie, mintea noastra sparge unde probabilitatilor pentru a genera realitatea fizica in prezenta unei corporalitati functionale. Suntem capabili sa gandim si sa experimentam senzatii intr-o lume 3D.

Nu luam in considerare visele pentru ca ele se sfarsesc cand ne trezim. Insa durata experientei nu inseamna ca are mai putina baza in realitatea fizica. Cu siguranta nu consideram ca viata de zi cu zi este mai putin reala pentru ca adormim sau murim. Este adevarat ca nu ne amintim visele la fel de bine ca eventimentele din starea de trezie, insa daca pacientii Alzheimer au o memorie foarte slaba, aceasta nu ii face mai putin reali.

In contrast cu visele, asumam ca lumea concreta este “acolo” si ca noi nu jucam vreun rol in infatisarea ei. Consideram ca cele doua lumi sunt diferite. Insa experimentele arata contrarul: realitatea imediata nu este mai obiectiva sau independenta de observator decat visele. Cea mai vie ilustratie a acestui fapt este celebrul two-hole experiment. Daca observi o particula trecand printr-un perete cu 2 gauri, ea se comporta ca un glonte, trecand prin una sau alta dintre cele 2 gauri. Insa daca nici un observator nu o urmareste, ea se comporta ca o unda si poate trece prin ambele gauri simultan. Acesta precum si alte experimente ne spun ca particulele neobservate exista sub forma unor unde de probabilitate.

Criticii sustin ca acest comportament este limitat la lumea microscopica. Dar aceasta viziune dualista a lumii (adica existenta unor seturi de legi fizice distincte pentu obiecte mici si alt set pentru restul universului) nu are o baza si este incercata negarea ei in laboratoarele din lumea intreaga. In 2009 (Nature 459, 683, 2009), cercetatorii au aratat cum comportamentul cuantic se extinde si in realitatea concreta imediat observabila. [...]

Indiferent daca suntem in stare de trezie sau visam, experimentam aceleasi proces bio-fizice (nota persoanal: as adauga aici cele psihice). Adevarat ca sunt realitati calitativ diferite, insa gandind si simtind, ele sunt ambele reale. Asadar, cum spunea René Descartes’, Cogito, ergo sum.

Sursa: Robert Lanza

Nu mai putin Eu sunt Eu si in vis. Atunci cand in vis realitatea fizica primeste consistenta unei plasteline modelabile (uneori parem sa nu fim noi cei care o modeleaza, totusi), cand personajele schimba identitati si locurile cunoscute de noi se mixeaza intre ele, trebuie sa fim atenti la continutul simbolic al acestor vise. Ceea ce ele vor sa ne spuna de cele mai multe ori nu sunt fabulatii, ci informatii de care ne putem folosi.

Altfel, cred ca Lanza ne zugraveste un univers prea auto-centric, in care ii scapa din vedere existenta Binelui si Raului, a influentelor acestora, a influentei faptelor noastre asupra noastra si a celor din jur. Lanza ridica un val, insa acopera cu altul lucrurile esentiale. Tine de noi sa discernem.

Bilanturi de final de an - de prin blogosfera adunate

In loc de rezolutie de an Nou, o "Gospodina ratata" ne indeamna sa acordam importanta lucrurilor care ne fac fericiti, in detrimentul atentiei excesive spre lucrurile care credem ca TREBUIE facute.

Aceasta este o dilema personala pe care inca nu mi-am clarificat-o nici eu: lucrurile care TREBUIE facute sunt si bune, necesare, importante pentru mine? Pierd esentialul daca le acord prea mult din timpul meu? Sau sunt ele un element necesar pentru autodisciplina si curatie/curatenie? De gandit asupra subiectului.

Ada impartaseste cu noi toti un superb colaj foto, un buchet de amintiri din anul ei special 2012.

Carla ne ureaza un La Multi Ani dulce!

In rest, mi se pare mare liniste in blogosfera (lumea trece in revista postarile din 2012, mi-as fi dorit sa citesc altceva, cred; ganduri, reflexii, ceva adevarat). Si afara la fel, doar in hypermarketuri este forfota ultimelor pregatiri pana la "trecere".

Later edit: ei, iata ca a mai aparut ceva interesant totusi: Dulce casa ne da cateva sfaturi utile. Incercati, nu poate sa fie decat pozitiv!

Pentru mine in afara de 2 zile libere si experimente culinare nu prea inseamna mare lucru Revelionul. In genere. Anul acesta la fel. Dar cum psihismul nostru functioneaza ciclic, simt nevoia unor bilanturi si analize, al unui moment in care sa las in urma ce nu mi-a placut in acest an si sa ma focusez spre tot ce a adus el bun (nu putine lucruri).

Ce vreau sa las in urma?

In primul rand oboseala extrema a acestui an. Efortul nu ma deranjeaza, insa oboseala s-a adunat si spre final de an am simtit ca nu mai dau nici un randament. Apoi lipsa timpului, caci prea mult lucruri au ramas nefacute, lucruri bune si necesare.

Ce vreau sa fac anul viitor?

In toate voia Lui. Acest gand ma bucura si ma linisteste mai mult decat orice.

Haruri

Sfantul Augustin spune: „Doamne, nu vreau sa te pierd, ci, in lacomia mea, vreau sa posed si creaturile o data cu tine; si iata de ce te-am pierdut, caci tu, care esti adevarul, nu ingadui sa existe viclenia si minciuna creaturilor o data cu tine“. Tot el adauga ca cel mai lacom om este cel caruia Dumnezeu nu-i mai ajunge. Si se intreaba: „Cum ar putea sa-l multumeasca darurile lui Dumnezeu din creaturi pe cel caruia nici macar Dumnezeu nu-i ajunge?“ Tot ceea ce este strain de Dumnezeu, diferit de Dumnezeu, si care nu este diar Dumnezeu nu este o mangaiere, ci o pedeapsa pentru omul bun. [...]

Orice inclinatie, bucurie sau iubire ne vin din ceea ce ne este asemanator, caci toate lururile au inclinatie si iubire pentru ceea ce le seamana. Omul pur iubeste puritatea, cel drept iubeste dreptatea si nazuieste la ea, gura omului vorbeste despre ceea ce este in el. Domnul nostru spuneca gura vorbeste despre preaplinul inimii, iar Solomon arata ca „intreaga pedeapsa a omului se afla in gura sa“. Exista, asadar, un semn adevarat ca nu Dumnezeu ci creatura locuieste in inima omului ce-si afla mangaierea intr-o pornire catre lucrurile din afara.

Meister Eckart, Consolarea divina

Self-fight

Singurul adevarat inamic este ego-ul. Ma lupt in sensul cel mai reflexiv cu mine, ma chinui, ma modelez, ma lupt, ma revolt, ma supun si o iau in fiecare zi de la capat.
Dimineata imi lupt lenea si comoditatea, apoi imi lupt lipsa de rabdare, nervii, intoleranta.
Imi lupt replicile taioase, imi lupt nemultumirea si aroganta.
Imi lupt neatentia, imi lupt tendinta de a ignora ceea ce nu trebuie ignorat.
Imi lupt nepasarea.
Imi lupt dorintele.
Imi lupt superficialitatea.
Nu reusesc mereu.
Dar maine o voi face din nou.

Timpul curge in cerc

Toate clipele ce i le-am pierdut, trebuie sa le recuperez cu greu in fiecare zi. Si au fost multe. De aceea azi imi pare timpul atat de scurt, incat o zi dubla nu mi-ar ajunge.

Ma bucur insa ca pot sa il convertesc in timp util, sa il storc, sa il modelez ca pe o plastilina, sa il imblanzesc, sa fug de el uneori si sa il surprind cum ma priveste aspru dupa urmatorul colt.

Nu stiu cum ar fi fost daca as fi continuat sa il pierd, pana mi-ar fi fost imposibil sa il mai regasesc vreodata. S-ar fi intors intr-o zi, fara veste, si si-ar fi luat partea fara sa imi dea vreun ragaz.

Ma simt ca un sportiv de performanta, care a invatat sa aprecieze valoarea secundei. Cu cat mai multe fac, cu atat descopar ca pot face si mai multe. Oboseala este doar un efect secundar pe care nu il bag in seama decat atunci cand devine deranjant.

Dar in toata incrancenarea si concentrarea in care ma aflu, exista unele momente in care rad din toata inima, ca ieri cand am jucat tot biroul "fazan". Sau cand am citit postarea lui Vania cu "l-ai bnitz". Excelent!

Dupa o vreme

Wow! Au drecut doi ani de cand nu m-am atins de blog. Au trecut atat de rapid si intr-un asemenea ritm, incat imi vine greu sa cred.

Nici nu reveneam prea curand, daca nu ma trezea comentariul de azi.

Curios ca mai ratacesc unii pe aici ... cand nici eu nu o fac.

Oricum, timpul este circular, de unde plecam ne intoarcem la infinit.

Nu m-a menajat viata in anii acestia. Nici eu nu m-am menajat, ci am invatat multe despre limitele mele.

Le-am impins la cote la care nu credeam ca voi putea rezista.

Dar toate au cursul lor, iar eu am invatat sa merg odata cu ele, ca doar o alta picatura intre miliardele unui curs de apa ce se va uni cu marea.

De toamna tarzie

Tocmai scriam, cand mi-am trantit usa singura in nas.

Ma amuzam, oarecum, ca a ramas articolul cu Martisorul ... desi trecem imediat la colacii de Craciun.

In fine, nu mai am chef sa reiau firul auto-discutiei pierdute.

Va las doar cu o poza draguta de sezon si cu vremea griulie de afara.