Doamna in albastru

Doamna in albastru lua fiecare zi in piept cu o energie de invidiat pentru cei 65 de ani care ii albisera parul. Desi mignona, avea pasi de o vitalitate cu care tineretul comod greu tinea pasul. Era mereu bine dispusa, deschisa, comunicativa. Se plimba zilnic prin cartier si in centru, pe drumul ei multa luma o saluta. Fusese profesoara de muzica, cunostea orasul si orasul o cunostea pe ea. Vorbea mult, dar avea ceva de spus, chiar daca franchetea ei jena cucoanele simandicoase si fals pudice.

Le jena si totusi le numea prietene. Le stia limitele, dar totusi era aproape de toata lumea. Aceasta e una din virtutile unui dascal: sa intelegi limitele celorlalti, dar sa ii poti indragi si ajuta cu toate acestea.

Avea convingeri puternice, era cumva aspra in eleganta ei, cumva ascutita in nonconformismul ei. Era deschisa catre toti, si totusi singura de cand ii murise sotul. Era plina de viata, desi ceva in interiorul ei ii macina zilele. Nu doar metaforic, cum am aflat - din pacate. Hoinaream fara tinta in ziua aceea. Ma intrebam cum au trecut atitia ani si cum de am ajuns asa de ... inecata. Nu stiu cum altfel sa exprim printr-un cuvant. In magazin ma uitam in gol, avusesem un blackout si reactionam cu intarziere. Mi s-a spus sa dorm. Da, poate ca ajuta.

Mi-a revenit in minte doamna in albastru.

Acum o luna ne plimbam agale in parc vorbind despre copii, educatie, viata, oameni, muzica. Azi e in fata clipei fatale a finishului. Si acum mi-e greu sa cred, sa accept.

E doar o clipita pana cand treci ... nu pierde nici o secunda in ganduri sfarsite, in tristete, nostalgie. Nu pierde nici o rasuflare in invidie si rautate. Nu ai ce invidia. Chiar si doamna in albastru a ajuns la final. Poate ca ceva mai implinita decat altii.

Being the white rabbit

Nu stiu daca a mai explicat cineva cartea lui Marquez asa (Un veac de singuratate), dar cheia prin care eu vad acest roman este urmatorul: pare magic, fascinant si suprarealist, insa nu este altceva decat lumea lui Marquez vazuta de ochii lui de copil. Si mi se pare genial modul in care reuseste sa se re-transpuna in el insusi - copilul - si sa redea acel sentiment de urias si fascinant al lumii pe care fiecare din noi il traieste, copil fiind.

Mintea unui copil este ceva aparte: ingenua, colorata, vesela, curioasa, dulce, plina de muzica, iar lumea vazuta de copil este un loc plin de mistere, provocari, pericole si recompense. E o lume al carei dor il vom purta cu noi pana la ultima noastra suflare, iar lumea nu va mai parea niciodata asa de frumoasa ca atunci.

Sa fii parinte iti aduce privilegiul unic sa patrunzi din nou in acea lume, sa fii martor si sa retraiesti propriul tau parcurs prin Tara Minunilor. In acelasi timp si o mare responsabilitate - aceea de a asigura copilului tau o trecere lina din Wonderland, prea plinul imaginar copilaresc, in lumea reala: rece, searbada, obositoare, cu multe bune dar si mai multe rele. Parintele trebuie sa fie iepurele alb si pe taramul concretului si sa ofere copilului mecanismele de adaptare si invatare. Copiii care sunt lasati sa creada ca dorinta si imaginatia este suficienta in ambele lumi, din pacate in lumea adultilor vor avea un drum presarat de drame. Ei trebuie sa invete sa aduca acel bagaj colorat din Tara Minunilor si sa il foloseasca in Tara Adultilor cu folos si cu responsabilitate.

Grea misiune pentru orice parinte, mai cu seama ca majoritatea dintre noi in propriul nostru parcurs ne-am poticnit de atatea ori. Ce iti trebuie ca sa poti fi Iepurele Alb? Luciditate, deschiderea de a comunica in orice fel si oricand, echilibru si muuuuulta energie.

Guest post al meu pe empower

Am publicat ca autor invitat pe empower.ro un articol care sper sa va placa. Ca expresie a pasiunii mele pentru studii culturale si antropologie - pe de o parte si business - pe de alta, sper sa fie unul dintr-o serie mai lunga de articole pe aceasta tema.

In fond, de la speranta la fapt, doar de mine depinde.

Lectura placuta si va astept cu feedback!

Food for thought

Viata unei femei obisnuite in lumea traditionala era centrata pe procesul hranirii. De la lucratul pamantului, ingrijirea animalelor, pregatirea hranei ... viata ei revolutiona in jurul hranei, pe parcursul intregii zile, saptamani, anotimpuri, ani. Cicluri de viata din copilarie pana la moarte, se scurgeau atemporal, parca - ritmic, sigur, solemn. Bucataria si ingredientele ei erau instrumentele alchimiei feminine. Era ceva frumos in faptul ca femeia hranea. Barbatul muncea. Lupta.

Azi, fie ca la propriu, fie in sens metaforic, viata femeii obsinuite inca revolutioneaza in jurul hranei. Doar ca stomacul, vazut aici simbolic, ca generator al dorintelor, a devenit un monstru care cere tot mai mult si devine imposibil de satisfacut. Nu mai cere doar - ritmic - hrana. Cere tot ce vede, tot ce aude, tot ce e lucios, tot ce doresc si altii, tot ce invidiaza altii. Femeia obisnuita si lumea pe care o creaza, pe care o creste, pe care o hraneste, a denit un sac fara fund al dorintelor. Acestea se autogenereaza unele pe altele si ne trag pe noi in deriva, departe de centrul lumii care ne tinea candva laolalta.

Pentru ca nu ne mai hranim cu adevarat nici trupul, nici sufletul. Ne imbuibam.

Intr-un sens larg, da: esti ceea ce mananci.

Wordless Wednesday

Wordless Wednesday

Fara cuvinte

Daca nu stiati, sunt o persoana care vobeste intruna. Nu neaparat cu cineva, cel mai adesea cu mine insami. In mintea mea, vorbesc cu mine pe o suta de voci. E mare aglomeratie, nici nu stiti. Uneori mi-e greu sa dau unplug seara si sa fac liniste. Gandurile se astern incontinuu, ca intr- joaca, prinselea intr-un hatis ce nu pare sa aibe capat. Noroc cu somnul.

Mi-e frica de somn. Nu cred ca v-am spus niciodata. E dovada clara, zilnica, brutala a faptului ca "being in control" e doar o iluzie. Mi-e frica de faptul ca nu ma voi trezi dimineata. Sau ca altceva-altcineva preia controlul in locul meu, pe nesimtite. Este un gand atat de infricosator incat uneori simt ca imi sare inima din piept de groaza pentru cateva momente.

Si totusi, as vrea sa fie mai liniste, cateodata. Incordarea asta fara de care mintea mea crede ca nu poate exista, alergatura asta nebuna, cautarea asta febrila de raspunsuri. Vreau o pauza. Sa respir si sa privesc in zare si sa nu ma gandesc la nimic. Sa fiu in acelasi timp perfect constienta de perceptiile mele, de emotiile si gandurile mele. Si toate acestea intr-o liniste de balsam, ca o raza de soare al unui rasarit linistit. Ca o promisiune vesnica. Doar asa, fara cuvinte.

De-a v-ati ascunselea

Un aforism zen spune: "O femeie frumoasa este pentru iubitul ei o incantare, pentru un calugar o tentatie, iar pentru un tantar o masa copioasa".

Ce vreau sa aduc in discutie cu asta? Ca adesea asteptarile noastre de la noi, de la viata, asteptarile celorlalti sau ce credem ca se asteapta de la noi sunt exact lucrul care ne apasa cel mai greu ... dar care nu ar trebui sa ne apese deloc.

Cat de relative sunt perspectivele! Te uiti in oglinda si ti se pare ca cerul se darama pe tine pentru ca nu vezi acolo ceea ce iti doresti sau trebuie sa iti doresti, in timp ce nimeni in afara de tine nu va observa asta, ci expresia ta nefericita cu care te plimbi prin lume. Si de obicei nici macar atat.

Am stat in ultimele zile mult sa ma gandesc: care este sursa fericirii si implicit a nefericirii? Mi-au perindat prin minte toate cartile de psihologie, toate metafizicile, toate discutiile, toata experienta acumulata in acesti ani si ... s-a sedimentat o concluzie. Pe care am citit-o in atatea forme, de atatea ori, dar mintea si sufletul meu nu a inteles cu adevarat. Sunt convinsa ca nici multi dintre cei care vor citi acum ce scriu nu vor intelege in felul in care eu am inteles. Parte din vina mea, pentru ca nu stiu sa redau. Parte pentru ca nu au ajuns ei in punctul constientizarii.

Cand sunt momentele in care suntem cu adevarat fericiti, multumiti? Sunt acele momente cand savuram, iubim, ne concentram, cream in TIMPUL PREZENT. Acum e sursa fericirii, nu in alta parte si nu in alt timp.

Nefericirea mea vine din proiectia in viitor sau trecut, in sperante pentru viitor, in stresul ca nu voi ajunge acolo, in nostalgia trecutului, in frica de a nu mai putea retrai experientele trecute, frumoase, in concentrarea intregii mele energii in alt timp, in alt loc (in mintea mea).

De cele mai multe ori sunt nefericita pentru ca nu sunt aici. Desi fizic ... dar energia, mintea si sufletul meu le proiectez in afara momentului prezent. In ceva incert, care fie a fost, fie poate ca va fi.

Ce ne ramane pentru ACUM? De obicei prea putin. Suntem readusi doar de socuri emotionale, fizice, evenimente care ne trezesc subit. Si doar pentru scurt timp, pentru ca mai apoi sa ne pierdem din nou.

Mi-am propus sa revin in acum, sa cultiv atentia pentru ce este in jurul meu in aceasta calatorie. Fiind pana acum mereu cu ochii atintiti spre varful muntelui sau inapoi, mi-e teama ca am pierdut multe din peisajul pe langa care am trecut.