Cu totii suntem miezul

Nu am timp de blog ... se vede.

Am fost cu gandul la el, la voi, cititorii ... daca mai sunteti careva pe aici.

Vroiam sa va scriu un articol asa - de tumult interior - caci am adunat multe in mine lunile astea. Multe de comunicat.

Dar am sa fiu foarte-foarte scurta azi.

Am realizat ca omul modern este fundamental SINGUR pentru ca a devenit centrul propriului sau univers. Miezul. Singurul rost.

Si de aici ... Caderea.

Sper sa am timp sa dezvolt ideea cat de curand. Pana atunci, astept pareri.

Despre frumusetea pierduta a vietii - Andrei Plesu

Daca ma gândesc bine, reprosul esential pe care îl am de facut tarii si vremurilor este ca ma împiedica sa ma bucur de frumusetea vietii. Din când în când, îmi dau seama ca traiesc într-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori.

noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri.
Fosnetul frunzelor uscate,translucidit atea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat.

Sunt ocupat. Sunt grabit.
Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza în nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând "situatiunea" : gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei.

Abia daca mai înregistrez desenul ametitor al câte unei siluete feminine, inocente, vreunui surâs, farmecul tacut al câte unui colt de strada.

Am ajuns sa ma comport ca si cum Hrebenciuc si Cozmanca, Sechelariu si Vanghelie, Ciorbea si Mihaela Tatu, Andreea Marin si Adrian Nastase, Constantinescu si Agathon, Talpes si Garcea ar exista cu adevarat.

Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri.

Bomban toata ziua, mi-am pierdut încrederea în virtutile natiei si soarta tarii, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti.

Batrânilor le apar frivol, tinerilor - reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati.

Ma misc, de dimineata pana seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate.
Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta. Respir crispat si pripit, ca într-o etuva. Când cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, în primul rând, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit în prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti între esential si accesoriu, ca, în sfârsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului.

Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mâna a doua, avem conducatori de mâna a doua, traim subpresiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare.

Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am urâtit, ne-am înstrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamântul si oamenii.

Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.

Sa scriem

Exista o datorie pe care trebuie sa o indeplinesti atunci cand vine vremea. De exemplu talentul. Daca ti s-a dat, cred cu tarie ca esti dator sa il impartasesti, sa iti aduci astfel contributia lumii si culturii in care traiesti. Esti dator sa promovezi valoarea, pentru ca in intuneric fiecare cristal lumineaza pentru multi si ii poate duce mai aproape de iesirea spre soare.

Tot asa poate ca este o datorie sa scrii, atunci cand ai ce. Sa lupti, cand ai pentru ce. Sa inveti, daca oamenii au ce invata de la tine. Sa vorbesti, daca oamenii au ce auzi de la tine.

Desi blogosfera este prea volatila, putini te citesc cu adevarat, insa totusi - ideile se propaga. Sunt multe influente de slaba calitate, dar sunt si influente bune. Sunt si oameni care citesc si molipsesc pe altii cu dragostea lor pentru lectura, ca Tomata.

Sunt si unii care scriu veritabila literatura, ca Vania.

Sunt oameni care imi plac pur si simplu, ca oameni, ca Florin.

Sunt oameni care parca iti vorbesc, desi nu ii cunosti, ca Richie.

Sunt oameni care au creat adevarate comunitati, ca si Cabral sau Chirila.

Sunt oameni cu care sunt de acord, altii cu care nu, dar chiar si asa imi face placere sa ii citesc.

Oricat de putin timp liber as avea, mereu arunc un ochi in Reader si spicuiesc din ultimele postari.

Si tot asa, din putinul meu timp liber ar trebui sa scriu, atunci cand am ce. Mereu este ceva de scris, de comunicat, de impartasit. Nu lucruri personale, cu care - recunosc - nu sunt generoasa in public. Dar sunt lucruri importante, care merita spuse, disecate, discutate mereu si mereu. Asta asa, ca automotivare, ca sa prind elan si pofta de scris.

Am invatat sa regret

Duy Huynh – Awakening (Metamorphosis of the Leaf Butterfly), acrylic on panel, 36″x36″

Cei care nu vor sa regrete, nu vor fi niciodata constienti de ei insisi

caci regret fiecare clipa in care am murit in loc sa fiu vie

si fiecare clipa in care am uitat ce este important in favoarea micilor placeri trecatoare - sau a nervilor si furiilor de moment -

regret fiecare clipa in care nu sunt prezenta cu adevarat, pentru ca sunt obosita, lenesa, nu am chef, sunt indispusa

regret fiecare minut in care dorm, caci as prefera sa pot fi treaza mereu

regret fiecare clipa in care nu sunt autentica, pentru ca trebuie sa fac un compromis nedorit

regret ca nu stiu intotdeauna sa ma dau la o parte de langa cei care imi fac rau

sau de langa cei care imi pierd vremea

si mai regret si ca nu sunt alaturi asa cum simt ca ar trebui si ar merita unii oameni de langa mine

ca nu fac mai mult bine

ca nu spun toate vorbele calde care ar putea ajuta

ca sunt doar o bucatica din ceea ce as putea fi

Masacru sau dreptul de a decide?

Gianna Jessen a rămas cu o paralizie cerebrală după ce s-a născut la 7 luni în urma unei tentative de avort salin. Procedura presupune administrarea unor chimicale, iar copilul moare şi este expulzat în câteva ore. Norocul Giannei a fost că medicul avorţionist nu era în spital în momentul în care s-a declanşat expulzarea, întrucât în astfel de cazuri, copilul care se naşte totuşi viu este ucis de medic sau lăsat să moară de foame – ca expresie supremă a “progresului umanităţii”.

Deşi doctorii au spus că ea nu va putea niciodată merge, Gianna aleargă astăzi maraton pentru a strânge fonduri dedicate altor supravieţuitori ai avortului.

Gianna şi-a dedicat viaţa muzicii şi educării publicului asupra acestui flagel înspăimântător, avortul, care a făcut doar în SUA aproape 50 de milioane de victime.

Urâtă, ameninţată cu moartea de feministe, Gianna obişnuieşte să spună: “Dacă avortul este dreptul femeii, unde sunt drepturile mele?”

Mai multe la www.giannajessen.com

Workshop de leadership

Frica te ingheata

Oare ce transforma oamenii in taratoare? Ce ii face sa umble cu vorba pe la spate? Ce ii face sa nu vada decat mizerii in orice situatie si sa omita evidentele parti pozitive?

Am gasit un singur raspuns, in final: frica.

Frica paralizeaza, ii face sa vada in cel de langa ei numai monstri, fara sa isi dea seama ca in fapt chiar ei i-au proiectat acolo.

Le este atat de frica sa fie furati, incat fura ei tot ce se poate fura: timp, respect, resurse.

Le este atat de frica de adevar, incat nu fac altceva decat sa minta.

Frica ii deformeaza atat de mult, incat ei cu greu se mai recunosc si nu mai stiu cine sunt cu adevarat.

Chestiunea cea mai amuzanta este ca se simt vinovati si incep sa semnalizeze.

Fiti atenti la cei care devin brusc amabili: sigur ieri v-au facut ceva de care nici nu stiti.