Cum sunt corporatistii?

La cerinta micului meu public (mic, dar valoros pentru mine), impresii despre corporatisti: ce sunt ei si cum ii recunoastem?

Ii recunoastem in primul rand dupa vorba: cu cat mai inalt in rang corporatistul, cu atat mai multe cuvinte englezesti in vocabular. Frazele se amesteca intr-un savuros melanj, because obviously everybody must notice my language skills. I'm so good at this! Fraza este afectata, tonalitatea atat de preocupata, in acelasi timp usor aroganta.

Ca manager debutant corporatist esti un fel de copil de mingi pentru ierarhiile superioare, dar un mare personaj pentru non-manageri. Fata de acestia din urma trebuie sa ai atitudine si sa le amintesti mereu rangul tau: sunt M, da? Sa iti fie clar! Nu ma iei tu pe mine la intrebari, omuletule! Orice ocazie de a calca un omulet pe cap este doar o sansa de a dovedi sefului calitatile tale de leadershit(p). Esti in frunte, esti puternic, esti manager!

Un corporatist are intotdeauna enorm de mult de lucru. Si asta pentru ca e prost de tot la time management. Sta in sedinte si call-uri de dimineata pana seara, face zeci de rapoarte zilnic si in tot acest timp scapa esentialul din vedere. Se pierde in prea multe amanunte si nu mai reuseste sa le puna cap la cap. E crizat nervos, nu are timp de nimeni si nimic. Se agita, se cearta si pentru ca de obicei nu reuseste sa termine treaba la timp, cauta un vinovat. Procedurile sunt atat de multe si stufoase incat daca stai sa analizezi tot lantul procesual sigur gasesti un vinovat: undeva cineva sigur nu a respectat procedura, deci e vinovat. Acel vinovat nu ramane decat sa faca acelasi lucru si lucrurile se invart in cerc pana cand vina se dilueaza complet.

Cel mai si cel mai crunt insa este ticketul in viata unui corporatist. Orice ai nevoie - trebuie sa pui ticket: email, parola, acces la retea, acces la nu stiu ce fisier, acces la nu stiu ce tool, instrumente de birou, calculator, telefon ... Vrei ceva? Pune un ticket! Cu maxim noroc peste o luna cineva te va baga in seama. Pana atunci prefa-te ca faci ceva si spera ca nu se va lega nimeni de tine sa te intrebe de sanatate.

Trainingul in viata unui corporatist este o goana disperata dupa informatie. Nimeni nu pare sa stie nimic. Cine poate sa imi explice aia? Ca raspuns se zbat umerii de parca ar fi dat strechea in ei toti. Daca vrei ceva de la careva, trebuie sa il urmaresti zile intregi, sa il agasezi cu mesaje intr-una, altfel uita lumea de existenta ta. De parca un program de instruire ar fi exclusiv responsabilitatea ta. Tu, daca vrei sa inveti ceva in compania asta, trebuie sa fugi dupa experti, sefi sau cine o mai fi, sa depui efort, sa transpiri, sa fii frustrat, sa nu intelegi pentru ce mama naibii te-au mai angajat daca nu se ocupa de tine si practic faci totul singur: tu te inveti pe tine, tu iti faci programul de training, tu faci rost de documentatie, tu centrezi, tu dai cu capul. Ca in final cineva sa isi aroge meritele pentru cat de bine ai fost trainuit. Daca nu a fost bine, evident tu esti prea prost pentru asa o companie grozava.

Am avut ocazia sa fiu martora multor episoade neplacute. Una memorabila este cand o sefa face subalterna sa planga din cauza unor probleme serioase cu un furnizor de materie prima si cand ii spun sincer ca mi se pare ca a fost prea rea, imi replica la fel de sincer: "I had my fair share of shit these years!". No comment! Corporate mentality.


Mai vreti? Eu nu, ca de aia am hotarat sa divortez de viata corporatista.

Good bye, corporates!

Azi am scris acea hartie pentru a doua oara in viata mea. Demisia. Ce momente apasatoare, in care nici nu stii cum sa interpretezi privirile care ti se arunca. Sa fie ciuda? Invidie? Dezamagire? Desconsiderare? Usurare?
Nu stiu ce gandesc si simt ei, coporatii din jurul meu. Dar stiu ca eu nu imi doresc nimic mai mult decat sa ma ridic de la masa asta si sa plec ... Sa evit toate acele momente penibile, toate acele intrebari ... la care nu am chef sa dau raspunsuri.
Just let me leave in silence.