Fiecare cuvânt ştie câte ceva despre cercul vicios (1)

Discursul Hertei Müller, la primirea premiului Nobel, in Suedia.

Traducere: Gabriela Rus

Sursa: Site-ul oficial al Premiilor Nobel

“Ai o batistă, întreba mama în fiecare dimineaţă la poarta casei, înainte să ies în stradă. N-aveam niciuna. Şi pentru că nu aveam niciuna, mă duceam iar în cameră şi-mi luam o batistă. În fiecare dimineaţă n-aveam niciuna, pentru că în fiecare dimineaţă aşteptam întrebarea. Batista era dovada că dimineaţa mama mă ocroteşte. În ceasurile şi chestiunile cotidiene de mai tîrziu, eram pe cont propriu. Întrebarea AI O BATISTĂ era o tandreţe indirectă. Una directă ar fi fost jenantă, aşa ceva nu exista la ţărani. Iubirea s-a deghizat în întrebare. Doar aşa putea fi rostită direct, pe ton poruncitor, ca manevrele de muncă. Faptul că vocea era abruptă chiar sublinia tandreţea. În fiecare dimineaţă eram la poartă, o dată fără batistă şi o a doua oară cu o batistă. Abia apoi ieşeam în stradă, de parcă împreună cu batista ar fi fost si mama cu mine.

Şi douăzeci de ani mai tîrziu eram de mult doar cu mine însămi la oraş, traducătoare într-o fabrică de inginerie mecanică. Mă sculam la ora cinci dimineaţa, la şase şi jumătate începea lucrul. Dimineaţa răsuna imnul din difuzor peste întreaga curte a fabricii. În pauza de prînz - corurile muncitoreşti. Dar muncitorii care stăteau la masă aveau ochii goi ca tabla zincată, mâini unsuroase, mâncarea lor era învelită în hârtie de ziar. Înainte să-şi mănânce bucata de slănină, răzuiau cu lama cuţitului cerneala tipografică de pe ea. Doi ani s-au scurs după rutina cotidiană, o zi semăna cu următoarea.

În cel de-al treilea an, s-a zis cu uniformitatea zilelor. În decursul unei săptămâni, a venit în biroul meu de trei ori, dis-de-dimineaţă, un bărbat uriaş, ciolănos, cu ochi albaştri scânteietori – un colos de la Securitate.

Prima oară m-a înjurat stând în picioare şi a plecat.

A doua oară şi-a scos canadiana, a agăţat-o de cheia dulapului şi s-a aşezat. În acea dimineaţă adusesem de acasă lalele le aranjam în vază. Mă privea şi mă lăuda pentru neobişnuita mea cunoaştere de oameni. Avea o voce lunecoasă. Situaţia mi se părea dubioasă. I-am negat laudele şi l-am asigurat că mă pricep la flori, dar nu la oameni. A zis atunci, maliţios, că el mă cunoaşte mai bine decît cunosc eu lalelele. Şi-a atârnat canadiana pe braţ şi a plecat.

A treia oară s-a aşezat, iar eu am rămas în picioare, căci îşi aşezase servieta pe scaunul meu. N-am îndrăznit să o mut pe podea. M-a înjurat ca proastă grămadă, puturoasă şi curvă la fel de stricată ca o căţea vagaboandă. Lalelele le-a împins până la marginea mesei, în mijlocul mesei a pus o foaie albă de hîrtie şi un pix. A răcnit: Scrieţi! Am scris în picioare ceea ce mi-a dictat – numele meu cu data naşterii şi adresă. Apoi, însă, că indiferent de intimitate sau de rudenie, nu voi spune nimănui că … aici venea cuvântul îngrozitor: colaborez. Acest cuvântul nu l-am mai scris. Am pus pixul jos şi m-am dus la fereastră, priveam afară la strada prăfuită. Era neasfaltată – hîrtoape şi case cocoşate. Uliţa asta ruinată se mai şi numea strada Gloriei. Pe această stradă a Gloriei, o pisică stătea în dudul nud. Era pisica fabricii, cea cu urechea sfîrtecată. Deasupra ei, un soare matinal ca o tobă gălbuie. Am zis: "N-am caracterul." O spuneam străzii de-afară. Cuvîntul caracter l-a isterizat pe securist. A rupt hîrtia şi a aruncat bucăţelele pe jos. Probabil că şi-a amintit că trebuie să-i prezinte şefului dovada încercării de racolare, căci s-a aplecat şi a cules toate fâşiile de hîrtie de pe jos şi le-a azvîrlit în servietă. Apoi a oftat adînc şi de ciuda înfrângerii a aruncat cu vaza de lalele în perete. Aceasta s-a spart cu un scrîşnet de parcă ar fi fost dinţi în aer. Cu servieta sub braţ, a spus în şoaptă: "O să-ţi pară rău, te vom îneca în râu." Iar eu am răspuns ca pentru mine însămi: "Dacă semnez asta, nu mai pot trăi cu mine şi atunci trebuie să o fac eu însămi. Mai bine s-o faceţi voi." Dar uşa de la birou era deja deschisă şi el plecase. Iar afară, pe strada Gloriei, pisica fabricii sărise din copac pe acoperişul casei. O creangă sălta ca o trambulină.

A doua zi a început hărţuiala. Trebuia să dispar din fabrică. În fiecare dimineaţă, la şase şi jumătate, trebuia să mă prezint la director. Cu el şedeau în fiecare dimineaţă şeful de sindicat şi secretarul de partid. La fel cum odinioară mama mă întreba: Ai o batistă?, tot aşa mă întreba acum directorul în fiecare dimineaţă acelaşi lucru: "Ţi-ai găsit alt loc de muncă?" Eu răspundeam de fiecare dată la fel:
"Nu caut altul, mie îmi place aici în fabrică şi vreau să rămîn până ies la pensie."

Într-o dimineaţă am venit la lucru şi dicţionarele mele voluminoase zăceau pe jos în hol, lîngă uşa biroului meu. Am deschis-o, la masa mea şedea un inginer. Mi-a spus: "Aici se bate la uşă, când se intră. Aici stau eu, n-ai ce căuta aici." Acasă nu mă puteam duce, fiindcă s-ar fi creat pretextul să mă concedieze pentru absenţă nemotivată. Nu aveam birou, dar cu atît mai mult trebuia să vin acum în fiecare zi normal la lucru, în nici un caz nu trebuia să lipsesc.

Prietena mea, căreia îi povesteam totul pe drumul spre casă prin nenorocita de stradă a Gloriei, mi-a eliberat la început un colţ al biroului ei. Însă într-o dimineaţă m-a întâmpinat în uşa biroului şi mi-a spus: "Nu am voie să te las să intri. Toţi spun că eşti o turnătoare." Şicanările se propagau de sus în jos, zvonul începuse să circule printre colegi. Asta şi era cel mai rău. Împotriva unor atacuri te poţi apăra, dar în faţa calomniei eşti neputincios. Zilnic mă aşetptam la orice, chiar şi la moarte. Dar această perfidie nu puteam să o înţeleg. Nici o luare în calcul nu o făcea suportabilă. Calomnia te burduşeşte cu noroi şi te sufoci, fiindcă nu te poţi apăra. După opinia colegilor eram chiar ceea ce refuzasem să fiu. Dacă i-aş fi turnat, ar fi avut încredere naivă în mine. În fond, mă pedepseau fiindcă îi cruţam.

....”

Va urma