Nu cred ca sunt capabila sa scriu. Zic, sa scriu cu adevarat. Nu pot, pentru ca vorbesc prea mult in cap la mine. Am un discurs interior elaborat, continuu, cand ascutit, cand visator, dar e acolo.
Mi-e greu sa ies din cutiuta mea.
De cand ma stiu, am fost omul care asculta. Un ascultator activ si empatic. Ma implic poate putin cam mult in tot ce ascult, ce multa lume vin sa imi spuna. Pasul, oful, viata. Bucuriile - mai rar. Cand se bucura, omul traieste clipa, nu o povesteste. Sa stiti ca nu ma plang, nici nu as putea fi altfel decat sunt. Ma intristez putin atunci cand nu sunt ascultata la randul meu, dar se pare ca nu toti suntem facuti sa auzim.
Atunci cand vin sa imi spuna, le ascult vocea sau le citesc discursul si adesea le simt trairea de dincolo de cuvinte. O asemenea empatie poate fi nociva, de ceva vreme am ajuns sa preiau si fizic problemele altora.
Cred ca blogul e singurul loc unde vorbesc si despre mine. E chiar ratiunea lui de a exista. Aici pot fi ascultata de catre cei care doresc sa auda.
Dar de fapt, nu despre mine intentionam sa povestesc azi, ci despre femeile pe care le ascult. Asa de multe dintre ele se simt ratate. Isi simt viata un esec fara speranta, pentru ca prea putin din ceea ce fac este apreciat. Aud atat de des cuvinte ca "nu sunt buna de nimic, nu am nici un rost". Simt atata disperare, deznadejde. Privirea lor indreptata catre copil ca ultima resursa de vointa ma zguduie si as vrea sa pot face ceva. Am trecut si eu prin starea lor, cred ca toate femeile trec prin asta. Dar ceva in mine ma ridica repede de fiecare data cand cad.
As vrea ca ele sa stie ca valoarea vine din adancul lor si nimeni nu o poate lua. Valoarea vine din incredere, dar poate o cauta in locul gresit. Valoarea vine din iubire. Cea pe care o dai, nu cea pe care o primesti.
Iar pe barbatii care are trebui sa le stea alaturi i-as arunca o saptamana in noaptea spirituala pe care femeile lor trebuie sa o indure. Poate ca daca ar simti pe pielea lor, ar putea intr-un final sa inteleaga cat de adanca este prapastia si cat efort e necesar sa iesi din ea.
Strigatul lor este mut si vine din suflete rupte.
Of... bine ar fi sa stim si noi barbatii sa ne sacrificam...
RăspundețiȘtergerePoţi să nu zici nimic, aşa e. Dar poţi să votezi.
RăspundețiȘtergerePreşedintele ţării noastre dă pumni în gură copiilor.
Este interesanta postarea.Te referi la prapastia bintre EL si EA? probleme de cuplu?
RăspundețiȘtergere,,Cand el si ea privesc fiecare la ei insisi, este egoism. Cand el si ea privesc unul la celalalt,este oportunism! Cand el si ea privesc in aceeasi directie,este idealism! Cand el si ea privesc amandoi la Dumnezeu, este o relatie perfecta!,,
kis, ai spus frumos.
RăspundețiȘtergereMa refeream la ELE, care se prabusesc in ele insele (nu stiu daca din egoism sau din alte neputinte) si despre EI care ori nu observa, ori nu inteleg, ori nu stiu cum sa le ajute.
@Gabriela: mi-a placut comentariul unuia la o dezvaluire cum ca si-ar fi lovit fiica mai mare:
RăspundețiȘtergere"Paradoxala este perplexitatea romanilor fata de faptele fostului primar al Bucurestiului, actual presedinte al tarii! :))) Ma mir... inca... de perfectiunea gestului "aratarea cu degetul acuzator" in alta directie decat propriul stern. Basescu e un roman neaos, neprefacut, un roman pur. Este un tata tipic roman, o celula sociala tipic romaneasca. Cati basesti vezi in jurul tau zi de zi? Exact! Mii. Tot aia si arata cu degetul la nenorocitul ala de Basescu dar exista dificultatea de a se vedea pe ei in el."
Evident ca asta nu il disculpa. Dar din pacate comentatorul are dreptate.
Mi s-a parut interesant...
RăspundețiȘtergereCoordonatele vietii umane (ceea ce face un om fericit, implinit) sunt activitatea, relatia, din sentiment autentic, viata sociala si viata personala.
Deci gindeste-te Gabi cati din cei pe care ii vedem/auzim cu trupul sau cu sufletul se afla in acest echilibru...Si culmea este ca fiecare om este OK, are capacitatea de a gandi, are valoare, importanta si demnitate ca persoana. Fiecare om (deci si femeile) au responsabilitatea de a decide ce vor in viata, si fiecare suporta consecintele deciziilor sale. Cei care ajung sa-si vada viata ca pe un esec si sa se reduca la nimic, fara urma si lipsa de speranta, trebuie sa realizeze ca aprecierea si confirmarea existentei lor ar trebui sa vina din interior. Caci daca astfel de oameni nu sunt capabili sa se accepte, sa se confirme pe ei insisi ca fiinte demne de iubire si apreciere este si absurd sa ceara altora sa faca asta pentru ei. Sau daca toate acestea vor veni si din exterior, vor fi destul de "orbi" sa n-o vada, daca interiorul este doar desconsiderare si desertaciune. Da, bineinteles ca avem nevoia confirmarii noastre ca fiinte OK, demni de iubire si de apreciere, asta ne confirma faptul ca existam, dar nu ar trebui sa fie ceea ce ne defineste. Oamenii, vin si pleaca din viata noastra, aprobam sau dezaprobam faptele lor, dar una peste alta cu totii suntem ok si egali tocmai pentru ca avem valoare, importanta, si demnitate, avem capacitatea de a gandi, decidem asupra destinelor noastre si oricind putem schimba deciziile spre fericirea proprie. Putem schimba ceva la noi, nu pe cei din jur...
Anda, ca principiu si atitudine in viata sunt total de acord cu tine.
RăspundețiȘtergereInsa nu cred ca ar trebui sa abandonam acele femei - si nu sunt putine - care nu mai gasesc resursele interioare sa isi refaca echilibrul si stima de sine. Cauzele sunt asa de variate incat nu are sens sa le discutam chiar acum.
Cred ca intelegi si tu ca este o limita undeva de care daca o persoana trece, tinde sa se piarda in hatisul propriu. Nu multa lume reuseste sa iasa de acolo singura. Firesc ar fi in asemenea momente sa fie alaturi persoana care a promis sa faca asta.
Anyway, merci de vizita si de comment :-)
Ascultarea poate fi nocivă dacă cel care îşi ciuleşte urechile nu se "fereşte" de supra-implicare şi de însuşirea problemelor ce nu-i aparţin. Eu am trecut anul ăsta printr-o perioadă în care psihic eram la pământ, mă simţeam copleşită, îmi tot spuneam că am probleme, iar în momentul în care am fost întrebată care sunt alea, nu am ştiut să spun nici măcar una care să îmi aparţină. Nu ştiu cum trebuie demarcată linia dincolo de care nu trebuie să trecem, nu ştiu dacă poate fi schimbat ceva sau dacă trebuie. Cert e că uneori, din exces de zel... ajungem să ne împovărăm, fără a avea grijă să ne lăsăm un pic de aer. Doza minimă.
RăspundețiȘtergereAsa e day-dreamer, e un sport ce poate fi periculos. Daca vrei sa fii de ajutor, trebuie sa stii sa te detasezi foarte bine. Altfel risti sa fii doar o porta-voce, sa nu fii obiectiv si finalmente sa nu ajuti deloc pe nimeni. Cu atat mai putin pe tine.
RăspundețiȘtergere