Vacanta

Plec la mare. Ne revedem peste vreo saptamana.

Calauza

De mai bine de 10 ani vreau sa vad Calauza (Stalker, Andrej Tarkovskij, 1979). Acum, dupa ce l-am vazut, inteleg ca momentul a fost potrivit chiar acum pentru el. Inainte poate ca nu l-as fi inteles cu atata claritate ca si acum. Pentru ca tocmai acum am pornit pe acelasi drum, in aceeasi cautare, acum mi-a vorbit.



Lasand in urma reziduurile pe care sufletele noastre le aduna si le poarta in trecerea mizerabila prin lume, Calauza incearca sa ghideze pe cei chemati catre Imparatia lui Dumnezeu, pentru a renaste spiritual.

Tarkovskij utilizeaza atit imaginea, cuvantul, cat si sunetul pentru a intari simbolistica fiecarei scene. Te solicita cu totul, te transpune si te ghideaza in calatoria propusa.

Odata pornit, doar ochii deschisi si sufletul smerit iti pot deschide poarta. Multi incearca, putini intra. Personajul Writer, macinat de scarba, frica, intelege absurdul acestei lumi, porneste in calatorie, insa lasitatea si egotismul, mandria, il opresc din finalizarea dorita.




Dintre pasajele care m-au impresionat cel mai mult:

Let everything that's been planned come true.
Fie ca tot ce s-a planuit sa se implineasca.
Let them believe.
Fie ca ei sa creada.
And let them have a laugh at their passions.
Si fie ca ei sa ia in deradere pasiunile lor.
Because what they call passion actually is not some emotional energy, but just the friction between their souls and the outside world.
Pentru ca ceea ce ei numesc pasiune nu este de fapt vreo energie emotionala, ci doar frictiunea dintre sufletele lor si lumea din exterior.
And most important, let them believe in theirselves.
Si cel mai important, fie ca ei sa creada in ei insisi.
Let them be helpless like children, because weakness is a great thing, and strength is nothing.
Fie ca ei sa fie ca si copiii neajutorati, fiindca slabiciunea e un lucru minunat, iar puterea nu este nimic.
When a man is just born, he is weak and flexible, when he dies, he is hard and insensitive.
Cand un om este nou nascut, este slab si flexibil, cand moare este dur si insenzitiv.
When a tree is growing, it's tender and pliant, but when it's dry and hard, it dies.
Cand un copac creste este gingas si maleabil, dar cand este uscat si dur, moare.
Hardness and strenght are death's companions.
Duritatea si puterea sunt tovarasii mortii.
Pliancy and weakness are expressions of the freshness of being.
Maleabilitatea si slabiciunea sunt expresiile prospetimii firii.
Because what has hardened will never win.
Pentru ca ceea ce s-a inasprit nu va castiga niciodata.


Am citit recenzii bune si ne-bune, nu au schimbat insa cu nimic impresia si mesajul receptat. Cei care afirma ca Stalker este SF/anticipatie nu au inteles nimic din filmul asta. Dar mi-e clar ca cineva fara nici o legatura cu ortodoxia sau cu un (cel putin) minimal studiu al crestinismului nu au cum sa inteleaga in profunzime parcursul transpus atat de frumos in imagine.


O singura recomandare - cartea lui Tarkovskij, Sculpting in Time. Eu am gasit-o la Google Books (cu 2 capitole lipsa, din pacate).

Meta-fizica parului

Edgar Degas - Femeie pieptanandu-se

In relatie cu propria mea prezenta fizica in lume, unul din aspectele care mi-au placut intotdeauna a fost parul. Am intuit inainte de a sti, ca este sediu de energie, ca aduna puterea.

Desi utilizarile sale erotice (ca instrument de fascinare in cazul femeilor, mai ales) si magice (nenumarate ritualuri apotropaice, dar si altele mai putin "cuminti" utilizeaza parul) presupun o utilizare putin benefica a acestor energii, esentialmente parul este o parte incarcata de putere a alcaturii noastre fizice.

"Parul, ca si unghiile, este alcatuit la nivelul corpului uman din aceleasi elemente biochimice ca si coarnele animalului. Firele de par sunt razele ceresti, radacinile prin care coboara in Om energiile divine si puterea datatoare de viata, raze ce devin ramurile arborescentei de pe crestetul sau.

Parul este simbolul fortei divine." (vezi Anncik de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, cap. XX 4, Parul si coroana)

Lunca zanelor

Jos in lunca zanelor



In murmurul apelor



Si farmecul florilor



Aud soapta zanelor



Si vad norul calatorul



In valtoarea dorului



Un sarut

Gandesc - deci exist?

Cuget, deci exist! (René Descartes)

Iata o afirmatie omniprezenta in lumea moderna sub atatea forme: atotputernicia tehnologiei, avansul sistemului educational, stiinta, filosofia. Nu cred ca multi dintre noi mai fac exercitiul de a se separa de propriile ganduri.

In timp ce femeile (dar nu numai) se mai identifica si cu dorintele si sentimentele lor (vreu - deci exist, simt - deci exist), in genere nimeni nu mai cuteza a spune ca nu se identifica cu propriile ganduri. Traim cu ele cam de cand ne stim. Ce altceva am putea fi decat suma gadurilor noastre? Este esenta si sediul fiintei noastre, aparent.

Nimic mai fals decat atat, gandurile sunt adesea tocmai cele care pun o ceata groasa intre realitate si ceea ce interpretam noi despre ea. Gandurile sunt ca norii, iau cele mai bizare forme, vin si pleaca, pot fi placute, dar aduc si furtuni infricosatoare: complexe, frici, perceptii false. Si asta zilnic. Mintea noastra faureste scheme despre lume si - comoda fiind ca o matroana lasciva - le foloseste in generalizare.

Crezi ca suntem suma gandurilor noastre, sursa si ecoul monologului nostru interior, totusi nu suntem doar atat. Ceva precede, inglobeaza si transcende.

Fa astazi un exercitiu pentru doar 5 minute: imagineaza-ti ca stai pe o stanca la malul marii. Gandurile tale sunt valuri care se bat de tarm si se retrag din nou. Lasa-le sa vina, dar nu te identifica cu ele. Priveste-le doar, in derulare. Nu le judeca, nu le dezvolta, observa-le doar. Gandurile sunt o valtoare impresionanta. Dar TU esti mai mult decat ele!

Zambete aurii

Ati avut vreodata senzatia ca un zambet este auriu ca si Duminica? Eu da, azi dimineata cand am fost premiata de Mel. E un sentiment cald sa stii ca este citit cu placere ceea ce ai scris.

Schimbul asta de premii are ceva din candoarea copilariei, al schimbului de biletele si de abtibilduri, cand prietenia era ceva daruit din toata inima si pretuit in paginile de caiet cu grija colorate si impodobite cu flori uscate si inimioare.

Si cu asta am trecut peste preconceptia ca un "blogger adevarat" nu participa la prosteli de genul asta. Ei bine, nu cred ca un blogger incape in randurile inguste ale vreunei definitii. Un blog poate fi multe lucruri - de la o carte de bucate, roman online, confesiune intima, album foto, loc de dat cu capul - pana departe, oricat de departe mintea si sufletul vor sa ne duca.

De aceea il daruiesc mai departe persoanelor care stiu ca vor primi cu drag: Claudia Banatanca si Niko Miko.

Fateta intunecata a virtualului

In virtual ne lansam cu cel mult false sinceritati. Este clar ca ce apare online, este doar o reprezentare a noastra, mai mult sau mai putin conforma cu realitatea. Aici nu poate exista sinceritate completa sau comunicare deplina a persoanei noastre reale.

La fel de adevarat insa este ca Alter-Egoul nostru virtual este legat de noi printr-un subtil cordon ombilical, pe care il hranim cu fiecare asumare a acestei identitati virtuale.

Desi ne atrage aparenta libertate virtuala si posibilitatile ei nemasurate, suntem oare constienti ce ne-am asumat? Ne-am asumat sa avem de-a face cu diverse personaje, care sub acoperirea identitatii virtuale isi varsa cu usurinta frustrarea si veninul in fel si chip. Ce poate fi mai facil decat sa razbuni insatisfactiile unei vieti banale pe oameni nebanuitori, chipuri virtuale, care ascund in spate suflete reale. O postare nervoasa la vreun topic, un comentariu "pe fata" - justificate de o asa-zisa sinceritate si de adevar - sunt armele haiducilor din virtual. Si toti cei de aici am fost macar o data haiduci, nu negati.

Daca vrem sa ne petrecem timp pe aici, trebuie sa fim constienti ca ne asumam atacuri de oriunde, de nicaieri si peste tot. De aceea cordonul ombilical dintre Eul nostru real si cel virtual trebuie sa fie clar definit, delimitat si oricand detasabil.

Sonet - 1998

Rasfoind un caiet vechi in care imi scriam fragmentele preferate din ce citeam, m-am oprit la niste versuri. Mi-am amintit ca le-am scris pe sonetul fiecarui coleg de clasa la terminarea liceului. Sunt sigura ca nu banuiam pe vremea aceea, nu intuiam cat de mult ma apropiam cu acele versuri de sentimentul apasator din care ele au izvorat. Acea lovitura peste ceafa pe care ti-o da constientizarea timpului, a trecerii. Atunci ti se inchide brusc acea perspectiva nemarginita pe care o aveai in adolescenta, crezand ca totul e posibil, ca esti liber sa faci, sa fugi, sa pleci, sa fii. Cu totii cautam libertatea in locul gresit.

Iata si versurile cu pricina:


Ca suflet
Decazut,
Un cer de toamna
Greu,
Intarzie
Sperantele
De ieri.
Si frunze,
Ani
Zburand
Prin lume,
In zadar ...
Nu asteptam
Cu iarna
Care vine, -
Decat
Sa ninga.

Ma intreb ce or fi inteles/crezut colegii mei? Dar cred ca dupa 4 ani de convietuire pasnica renuntasera demult sa isi mai puna intrebari.