luni, 29 iunie 2009

Prietenie?


Am ajuns la convingerea ca nu mai exista.
Ca niste frunze uscate toamne, sunt purtati oamenii de emotiile lor, de colo coace si iarasi inapoi.
Se aprind repede, ca fosforul de pe chibrite. Si uita la fel de repede, ca anesteziati.
Vointa este ceva ce nu trece de testul zilei.
Loialitatea este ceva old-fashioned de care povestea bunicul, saracul de el. Nimeni nu mai pare sa isi aminteasca la ce foloseste.
Totul e plan personal, strategie de viata, cale spre succes. Si alergam aceste drumuri singuri, chiar daca intalnim pentru scurta vreme si alti oameni in cale.
Prietenul adevarat ar trebui sa fie cel care ne insoteste pe drumul scurt pe care il avem de parcurs si care isi asuma rolul de a avea grija sa nu ne abatem de la calea propusa. Sa ne traga de maneca si noi sa intelegem. Sa ne deschidem fata de el si el fata de noi. Fara masti, fara falsitate.

Cum sa facem asta, daca si cand ne uitam in oglinda, purtam masca?

Paradoxal cum pare: multimile ta fac mai singur decat pustiurile.

Cine STIE ca este prieten cu adevarat, indiferent ce? Cine STIE ca a trecut proba de foc?

joi, 25 iunie 2009

Doamna in albastru


Doamna in albastru lua fiecare zi in piept cu o energie de invidiat pentru cei 65 de ani care ii albisera parul. Desi mignona, avea pasi de o vitalitate cu care tineretul comod greu tinea pasul. Era mereu bine dispusa, deschisa, comunicativa. Se plimba zilnic prin cartier si in centru, pe drumul ei multa luma o saluta. Fusese profesoara de muzica, cunostea orasul si orasul o cunostea pe ea. Vorbea mult, dar avea ceva de spus, chiar daca franchetea ei jena cucoanele simandicoase si fals pudice.

Le jena si totusi le numea prietene. Le stia limitele, dar totusi era aproape de toata lumea. Aceasta e una din virtutile unui dascal: sa intelegi limitele celorlalti, dar sa ii poti indragi si ajuta cu toate acestea.

Avea convingeri puternice, era cumva aspra in eleganta ei, cumva ascutita in nonconformismul ei. Era deschisa catre toti, si totusi singura de cand ii murise sotul. Era plina de viata, desi ceva in interiorul ei ii macina zilele. Nu doar metaforic, cum am aflat - din pacate. Hoinaream fara tinta in ziua aceea. Ma intrebam cum au trecut atitia ani si cum de am ajuns asa de ... inecata. Nu stiu cum altfel sa exprim printr-un cuvant. In magazin ma uitam in gol, avusesem un blackout si reactionam cu intarziere. Mi s-a spus sa dorm. Da, poate ca ajuta.

Mi-a revenit in minte doamna in albastru.

Acum o luna ne plimbam agale in parc vorbind despre copii, educatie, viata, oameni, muzica. Azi e in fata clipei fatale a finishului. Si acum mi-e greu sa cred, sa accept.

E doar o clipita pana cand treci ... nu pierde nici o secunda in ganduri sfarsite, in tristete, nostalgie. Nu pierde nici o rasuflare in invidie si rautate. Nu ai ce invidia. Chiar si doamna in albastru a ajuns la final. Poate ca ceva mai implinita decat altii.


duminică, 21 iunie 2009

Being the white rabbit


Nu stiu daca a mai explicat cineva cartea lui Marquez asa (Un veac de singuratate), dar cheia prin care eu vad acest roman este urmatorul: pare magic, fascinant si suprarealist, insa nu este altceva decat lumea lui Marquez vazuta de ochii lui de copil. Si mi se pare genial modul in care reuseste sa se re-transpuna in el insusi - copilul - si sa redea acel sentiment de urias si fascinant al lumii pe care fiecare din noi il traieste, copil fiind.

Mintea unui copil este ceva aparte: ingenua, colorata, vesela, curioasa, dulce, plina de muzica, iar lumea vazuta de copil este un loc plin de mistere, provocari, pericole si recompense. E o lume al carei dor il vom purta cu noi pana la ultima noastra suflare, iar lumea nu va mai parea niciodata asa de frumoasa ca atunci.

Sa fii parinte iti aduce privilegiul unic sa patrunzi din nou in acea lume, sa fii martor si sa retraiesti propriul tau parcurs prin Tara Minunilor. In acelasi timp si o mare responsabilitate - aceea de a asigura copilului tau o trecere lina din Wonderland, prea plinul imaginar copilaresc, in lumea reala: rece, searbada, obositoare, cu multe bune dar si mai multe rele. Parintele trebuie sa fie iepurele alb si pe taramul concretului si sa ofere copilului mecanismele de adaptare si invatare. Copiii care sunt lasati sa creada ca dorinta si imaginatia este suficienta in ambele lumi, din pacate in lumea adultilor vor avea un drum presarat de drame. Ei trebuie sa invete sa aduca acel bagaj colorat din Tara Minunilor si sa il foloseasca in Tara Adultilor cu folos si cu responsabilitate.

Grea misiune pentru orice parinte, mai cu seama ca majoritatea dintre noi in propriul nostru parcurs ne-am poticnit de atatea ori. Ce iti trebuie ca sa poti fi Iepurele Alb? Luciditate, deschiderea de a comunica in orice fel si oricand, echilibru si muuuuulta energie.

joi, 18 iunie 2009

Guest post al meu pe empower

Am publicat ca autor invitat pe empower.ro un articol care sper sa va placa. Ca expresie a pasiunii mele pentru studii culturale si antropologie - pe de o parte si business - pe de alta, sper sa fie unul dintr-o serie mai lunga de articole pe aceasta tema.

In fond, de la speranta la fapt, doar de mine depinde.

Lectura placuta si va astept cu feedback!

luni, 15 iunie 2009

Food for thought


Viata unei femei obisnuite in lumea traditionala era centrata pe procesul hranirii. De la lucratul pamantului, ingrijirea animalelor, pregatirea hranei ... viata ei revolutiona in jurul hranei, pe parcursul intregii zile, saptamani, anotimpuri, ani. Cicluri de viata din copilarie pana la moarte, se scurgeau atemporal, parca - ritmic, sigur, solemn. Bucataria si ingredientele ei erau instrumentele alchimiei feminine. Era ceva frumos in faptul ca femeia hranea. Barbatul muncea. Lupta.

Azi, fie ca la propriu, fie in sens metaforic, viata femeii obsinuite inca revolutioneaza in jurul hranei. Doar ca stomacul, vazut aici simbolic, ca generator al dorintelor, a devenit un monstru care cere tot mai mult si devine imposibil de satisfacut. Nu mai cere doar - ritmic - hrana. Cere tot ce vede, tot ce aude, tot ce e lucios, tot ce doresc si altii, tot ce invidiaza altii. Femeia obisnuita si lumea pe care o creaza, pe care o creste, pe care o hraneste, a denit un sac fara fund al dorintelor. Acestea se autogenereaza unele pe altele si ne trag pe noi in deriva, departe de centrul lumii care ne tinea candva laolalta.

Pentru ca nu ne mai hranim cu adevarat nici trupul, nici sufletul. Ne imbuibam.

Intr-un sens larg, da: esti ceea ce mananci.

marți, 9 iunie 2009

Fara cuvinte


Daca nu stiati, sunt o persoana care vobeste intruna. Nu neaparat cu cineva, cel mai adesea cu mine insami. In mintea mea, vorbesc cu mine pe o suta de voci. E mare aglomeratie, nici nu stiti. Uneori mi-e greu sa dau unplug seara si sa fac liniste. Gandurile se astern incontinuu, ca intr- joaca, prinselea intr-un hatis ce nu pare sa aibe capat. Noroc cu somnul.

Mi-e frica de somn. Nu cred ca v-am spus niciodata. E dovada clara, zilnica, brutala a faptului ca "being in control" e doar o iluzie. Mi-e frica de faptul ca nu ma voi trezi dimineata. Sau ca altceva-altcineva preia controlul in locul meu, pe nesimtite. Este un gand atat de infricosator incat uneori simt ca imi sare inima din piept de groaza pentru cateva momente.

Si totusi, as vrea sa fie mai liniste, cateodata. Incordarea asta fara de care mintea mea crede ca nu poate exista, alergatura asta nebuna, cautarea asta febrila de raspunsuri. Vreau o pauza. Sa respir si sa privesc in zare si sa nu ma gandesc la nimic. Sa fiu in acelasi timp perfect constienta de perceptiile mele, de emotiile si gandurile mele. Si toate acestea intr-o liniste de balsam, ca o raza de soare al unui rasarit linistit. Ca o promisiune vesnica. Doar asa, fara cuvinte.